O altă pagină de excepţie a văzut lumina tiparului în revista „Cenaclul de la Păltiniş”, prin amabilitatea scriitorului Ioan Radu Văcărescu. O prezint aşa cum e ea în toată plenitudinea interesului pe care-l poate manifesta pentru iubitorii de cultură, dar şi pentru curioşi. Mai avem puţin şi pe 12 iulie sărbătorim centenarul Noica. Pentru luna ce urmează, se pregăteşte un număr de excepţie al publicaţiei „Cenaclul de la Păltiniş” unde va fi elogiat alături de gânditor şi marele nostru poet Eminescu, pe 15 iunie împlinindu-se 120 de ani de la moartea sa. Dar să vedem ce a apărut în revita literară din Sibiu despre Constantin Noica:
„Din opera lui Constantin Noica
Născut în 1909, Vităneşti, Teleorman, Constantin Noica urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1928 – 1931), studii de filosofie în Franţa (1938 – 1939), doctorat în Filozofie la Bucureşti (1940), cu teza Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou, publicată în acelaşi an. În anii războiului, a fost referent la Institutul româno-german de la Berlin. În 1943, la Bucureşti, îi este respinsă participarea la concursul pentru ocuparea catedrei de Filosofia culturii şi a istoriei. Între 1949 şi 1958, a avut domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel, iar din 1958 până în 1964 a fost deţinut politic. După eliberarea din închisoare a lucrat cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române. După pensionare (1975), s-a stabilit la Păltiniş – Sibiu, decizie la care a contribuit şi prietenul său, Aurel Cioran, fratele lui Emil Cioran.
Marele filosof a murit la Sibiu în 1987 şi este înmormântat în ograda Schitului din Păltiniş, sub umbră de molizi, în staţiunea sibiană care a dat culturii române numele unei faimoase „şcoli” filosofice, operă de suflet şi cuget a gânditorului care vroia să facă din oraşul Sibiu o „Jena” a României. Cele mai cunoscute scrieri ale salei sunt: Mathesis sau bucuriile simple, Pagini despre sufletul românesc, Rostirea filosofică românească, Creaţie şi frumos în rostirea românească, Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Sentimentul românesc al fiinţei, Şase maladii ale spiritului contemporan, Devenirea întru fiinţă, De Dignitate Europae, Logica lui Hermes, Jurnal de idei. Vă prezentăm în continuare scrieri inedite puse la dispoziţie de apropiaţi ai maestrului.
Noica. Rânduri de jurnal
Fără îndoială, nu în ultimul rând, trebuie amintită aici prezenţa la Sibiu, în perioade diferite desigur, a doi dintre corifeii gândirii româneşti dintotdeauna, nativul Emil Cioran (cel pentru care pe harta lumii nu existau decât două oraşe, Sibiul şi Parisul) şi „sudistul” Constantin Noica, datorită căruia Păltinişul (staţiunea este cartier al Sibiului!) şi oraşul de pe Cibin au tins să devină şi poate chiar au devenit, din periferie, centru cultural în toată puterea cuvântului, ca, odată, cu Blaga şi tinerii cerchişti adunaţi în jurul celui mai mare filosof şi poet român din secolul al XX-lea. Astfel, cred că nu va surprinde prezenţa celor doi filosofi şi literaţi în paginile antologiei. De altfel, fiind vorba de un număr inaugural al unei reviste cu un titlu care se referă la Păltiniş, refugiul ultim al marelui filosof român, credem că poate fi de interes a începe aici chiar cu Noica, prin versuri şi rânduri de jurnal.
Revenind la spaţiul sibian, cea mai bună caracterizare a spiritului locului, reverberat mereu şi mereu în istoria mai îndepărtată sau mai recentă, aparţine tot unui membru al Cercului Literar din Sibiu (denumirea corectă aceasta este, adică cea folosită de protagonişti la vremea respectivă), Ion D. Sîrbu, şi care reprezintă cum nu se poate mai bine mixajul de europenitate şi românism, înflăcărare şi tradiţie, romantism şi atitudine modernă, conservatorism şi estetism specific acestui loc privilegiat pe harta poeziei române: „Trăiam poezia, întregul burg devenise un decor de teatru (în care ne jucam filosofic, deşertăciunea şi donchijotismele toate) – visam o literatură ardelenească, foarte urbană, foarte românească, total europeană şi totuşi foarte romantică, deşi, extrem de diferenţiată şi de modernă”. (în revista Euphorion, septembrie 1990)“.
În numerele viitoare ale acestei reviste vom încerca să prezentăm autori legaţi de spaţiul literar şi cultural sibian, atât poeţi, cât şi prozatori (având în lucru în momentul de faţă o nouă antologie, a prozatorilor sibieni), mai ales dintre cei mai puţin cunoscuţi astăzi sau dintre aceia care dau adevărata măsură a acestui spaţiu privilegiat.
PUSTNIC
Contemplu: în noapte stă crucea de lemn
cu urme de cuie şi cui de îndemn
la stavila bolţii fugare, spre care,
cu mistice braţe de pom, creşte om.
El singur – să cânte în aripi de rugă
avântul şi zarea şi cerul de mâne,
când trupul plăcerii va zace, zvârlugă
scuipată de focul credinţei – rămâne.
Fioruri vestale-i ţin focul, fecioare
cu sâni de jăratec – şi flacăra doare,
se sfâşie carnea în aşchii de semn:
din crucea pierdută întârzie lemn.
MEŞTERUL MANOLE
D-lui Lucian Blaga
Noi nu vrem ţărmul verde, nici munţii de ţărână,
nici raza omenească de fulger efemer
ca firul de jăratec alunecat din cer;
iar fapta vieţii aspre – bătrână
ne doare că se află – dar vocile n-o cer.
În jurul nostru, palid se asfinţeşte-o lume
de născociri sihastre sau izbucniri din toţi,
zvâcnind, spre luminiţe întunecate-n brume,
ca un popor de fluturi cucernici şi netoţi.
Dar peste rostul nostru nu fâlfâie ispita
vieţii de ţărână, încercuind în jos
ca o îngropăciune. Noi am strivit clipita
şi-am vrut cu veşnicia să năzuim spumos.
Din râul vieţii noastre, senin de abanos,
am vrut să curgem fapta, şi-al cântecului lut,
cu braţele destinuri, gemând l-am început.
Cântam în piatră albă hotarul de lumină,
tăria îngheţată de moartea siderală
– o lespede imensă, îmbrăţişând divină
eternitatea rece, sălbatic triumfală.
Iar fapta ne-a fost mică, sau gândul prea deplin
căci tot în braţul nostru trăise un destin
de sugrumare surdă – şi zidul de cleştar
se înfrăţea din boltă cu lumea noastră. Dar,
când şapte ani de cântec s-au prăfuit cucernic,
am înţeles durerea şi am durat puternic,
cu jertfă de cenuşă, zidire funerară.
Iar astăzi, peste veacuri, cuvinte de asfalt
cresc, din cenuşa noastră dormind într-altă ţară,
cu paşii făptuirii – din luturi spre înalt.
(Poeme transmise nouă de domnul Aurel Cioran)
Din TREI POEME FILOSOFICE PENTRU S.
Poemul III
Peste câte o catedrală ochii îţi alunecă,
O învăluie toată şi apoi se ridică spre cer.
La o bisericuţă pictată, în schimb, privirea ţi se opreşte pe un detaliu
-fie că e peştele ce aduce la Judecata de apoi bucata de om ce a sfâşiat
fie că sunt pătimirile Sfântului Nichita –
apoi privirea îţi fuge de pe pictura exterioară
spre iarba din jurul bisericii, spre câţiva arbori, şi se opreşte acolo.
Unde ne e cerul? Unde ne e îndrăznirea?
Transcendentul a coborât aici la noi, cum spunea poetul;
ne e greu să mai săltăm cerul la loc, în tării
şi atunci îl lăsăm aşa, prăbuşit în amestecul nostru de necredinţă şi credinţă .
Dar cioburi de cer mai sunt printre noi
şi cu ele ne gândim uneori că am putea da câte un răspuns lumii.
Voi, dragii mei, uraţi pentru noi libertatea,
măreţia şi îndrăznirea, ca în lumile unde cerul e sus.
Noi căutăm ceva care ni se pare mai adânc decât libertatea.
Am numit-o necesitate; o putem numi
ciobul de cer din noi, îi mai spunem intrarea în rost, de sine rostirea.
Ce drept la afirmare au inşii, ce drept au popoarele?
ne-am întrebat striviţi sub nedreptate
şi văzându-ne puţinătatea şi goliciunea.
Ca Adam şi Eva după păcat (pentru noi,
după păcatul celor 20 de ani de neatârnare)
ne-am spus: poate că n-avem nici unul;
poate că suntem o păşune a istoriei.
Dar ţi-aminteşti, prietenă dragă, ce ne povestea cineva la Suceviţa?
Fugiseră maicile în timpul restriştei, şi când s-au întors
au găsit pe altar o însemnare pe care stătea scris:
„Căpitanul unităţii ce a ocupat lăcaşul şi
l-a lăsat neatins,
vă cere să vă rugaţi pentru dânsul.”
Mă gândesc că de aici am putea începe, aici ne-am putea găsi investirea,
într-o lume în care toate s-au făcut şi venim prea târziu la ospăţ.
Am putea să ne rugăm pentru cei ce ne biruie din toate părţile, în toate felurile,
şi să ne rugăm nu numai cu inima, ca măicuţele
care pomenesc la fiecare slujbă pe ofiţerul vrăjmaş
dar şi cu gândul, cu înţelesurile noastre mai liniştite,
cu punerea cumpătată în vad a lucrurilor.
Am putea să ne rugăm pentru cel care ne dau maşini de calculat,
pentru cei ce ne învaţă să facem unităţi industriale care să funcţionaze mai bine,
pentru lumea care aduce toate noutăţile şi poluările,
pentru cei ce au spus: Dumnezeu a murit!
– Fie-ţi milă, Doamne, de cei ce te-au ucis,
Te-am ucis şi noi, dar mai blând, mai legănat, cum se zice pe aici.
Am păstrat cioburi din tine şi cu ele
poate vom izbuti să venim în ajutorul celor ce ne biruie.
Aşa am putea zice. Altminteri de la noi niciodată
n-a ţâşnit vreo rachetă spre cer.
Căci la noi cerul e foarte aproape.
Totuşi avem şi noi minţi agere de oameni
care să prindă toate măiestririle şi să citească toate cărţile
ba uneori să aporească volumul cunoştinţelor şi aparatura tehnico-ştiinţifică a civilizaţiei moderne
păstrând poate un rest uman, ieşind din fluxul informaţional
şi aşezându-se pe malul apei, ca părinţii lor,
spre a vedea încotro duc toate acestea,
unde sunt locurile bune de descălecare
sau întru ce sunt toate
(întru ce, de vreme ce alţii nu au propoziţia „întru”).
Spune, dragă prietenă, celor ce ne îmbie să râvnim la mai multe libertăţi
că ne mulţumim, pentru o clipă, cu partea care ne e dată
şi – de nu ne-o fi trasă îndărăt şi aceasta –
ne vom ruga pentru cei din dreapta şi cei din stânga,
ne vom ruga cu fapta, ne vom ruga
cu intrarea noastră mai blândă în aprigul veac,
ne vom ruga cu văzduhul nostru încă nepoluat
şi cu măicuţele de la Suceviţa.
(1971)
Din JURNAL DE IDEI
***
Mai 1975 Sibiu
Dacă faci cu inima curată lucrurile, toţi îţi vin în ajutor. Aşa mi se întâmplă acum, când văd încă o dată că nimic nu e bun dacă nu are în el infinitatea, „partea lui Dumnezeu”.
Nici locul sau aşezarea visate n-ar fi „bune” dacă ar fi doar pe măsura visului. Am venit aici, ca într-un nicăieri determinat, şi încetul cu încetul, zi cu zi, ceolalţi vin să-i dea noi determinări şi să prefacă acest nicăieri într-un undeva, cu sens, al vieţii mele, ca într-o transhumanţă a ei sortită s-o readucă sau s-o ducă înspre locul în care s-ar putea aşeza în sfârşit, în rostul visat cu 40 de ani în urmă, în rodnicia ei şi în blânda ei extincţiune.
***
Închiderea ce se deschide operează şi în istorie. Popoare cum sunt cel german (poate şi cel rus) n-au închidere geografică, şi atunci deschiderea lor e în disoluţie. Germania n-a avut niciodată hartă, buna închidere geografică; Rusia n-a putut avea o hartă, dat fiind spaţiul ei. Nu au închiderile naţiunilor, au doar deschiderile lor.
Poate că doar aşa îmi înţeleg trecutul: am avut nevoie de o închidere…
La noi, pe Carpaţi, spre deosebire de alte hărţi ce sunt închideri închise, e o închidere deschisă, fatal dar şi pozitiv deschisă.
***
Toată viaţa am aşteptat să coboare peste mine harul, să-mi vină acea idee care să dea sens îndărătniciei mele întru gândire.
Am trecut de mult de 60 de ani şi ideea n-a mai venit, după câte văd.
Dar totuşi spun cu extraordinara vorbă a lui Creangă: „Se vede (totuşi) c-a venit, de vreme ce n-a mai venit”.
***
Am sunat la uşă, apoi m-am gândit: peste câteva clipe uşa se va deschide şi va apărea C. În pervazul ei. Ce miracol!
Aşa ar trebui să fie peste tot: să trimiţi gândurile şi viaţa ta până la acea poartă dincolo de care te şteaptă un răspuns, un adevăr, un miracol.
***
Mă îndreptam spre biblioteca Brukenthal, să citesc studiile de lingvistică ale lui Wilhelm von Humboldt, când mă ajunge din urmă Wolf von Aichelburg pe bicicletă, opreşte lângă mine şi-mi spune: „Mă duc să cumpăr pătrunjel…”.
Mi-a fost o clipă ruşine să-i spun cu superioritate: „Eu merg la bibliotecă”. Pe urmă m-am ruşinat exact de contrariul. Eu eram în cultură, el în administrativ.
Nu cumva el era în cultură şi eu în administrativ? Nu cumva de 50 de ani fac acelaşi lucru, trăiesc în aceeaşi atmosferă de seră a culturii? Pe când Wolf a ajuns poate undeva, la un rafinament care e tot cultură, poate cultura adevărată, trecută în viaţă: îşi prepară singur supa, în timp ce noi, ceilalţi, luăm supă de la cantina culturii sau facem şi mai departe supe pentru alţii, tot pentru alţii…
***
Am primit cel mai frumos dar pentru cei 75 de ani: un arbore. Cerusem să mi se taie căci umbrea odaia şi şeful staţiunii mi l-a dat pentru iarnă. Rămâne să găsesc tăietori. Un arbore, ca un frate care mă strânge la piept şi mă încălzeşte.”
Închei aici contribuţia scriitorului Jean Văcărescu la apariţia revistei de pe malul Cibinului. Poate e puţin spus, deoarece Jean s-a implicat cu mult suflet şi a încurajat demersul nostru gazetăresc, chiar dacă este şi redactor la una din marile şi importantele revistă de cultură, „Euphorion”. Ioan Radu Văcărescu, fiind preşedintele filialei Uniunii Scriitorilor a procedat ca un adevărat părinte iubitor şi este bucuros că în această zonă geografico- literară apar „vlăstare” care fac cinste scriitorimii române.
Valentin Leahu
