N-am de ce mă ascunde, nici măcar azi, când personajul despre care îmi propun să scriu s-a decredibilizat amarnic, fiind doar o umbră şuie a ceea ce crezusem, în 2004, că ar putea fi: am votat, cu entuziasm, din fermă convingere pentru ca Traian Băsescu să devină preşedintele României. Îl socoteam, înainte de orice, bărbat, stăpân pe sine şi pe acţiunile sale, mai mereu curajoase, conţinând o importantă doză de risc, ceea ce-l deosebea vizibil de Adrian Năstase – rigid, scorţos, efeminat ca atitudine generală, dar aspru până la răutate în făptuiri.
Mi-au fost însă, de ajuns numai doi ani pentru a înţelege că am greşit. Asta nu înseamnă că, în acel moment, nu am votat aşa cum îmi dicta cugetul şi nici că regret că, în conjunctura dată, am pus ştampila acolo unde am pus-o. Pe mine m-a dezamăgit Băsescu nu pentru că mi-a contrazis primele impresii în ceea ce-l privea, ci pentru că, încetul cu încetul, a devenit altul decât acela care se arătase a fi, chiar şi după scena lacrimogenă legată de retragerea din cursa prezidenţială a lui Theodor Stolojan.
Astăzi, constat că preşedintele însuşi este dezamăgit de sine, şi o spune deschis, dar fără să acţioneze în vreun fel pentru a se elibera de acest sentiment jenant.
Cred că, aşa cum acţionează în prezent, Traian Băsescu dă semne de prematură îmbătrânire. Întâi de toate pentru că este din ce în ce mai cârcotaş, făcând, mereu, din ţânţar armăsar, aşa cum a demonstrat-o în cazul notiţelor sale de la întâlnirea cu parlamentarii PDL, notiţe fotografiate de „Evenimentul zilei”. Un bărbat cu adevărat puternic nu se leagă de asemenea mărunţişuri, mai ales înaintea unei vizite în străinătate. Mai mult, ajuns în Grecia, s-a repezit să se vaite unei românce de pe-acolo de perdaful pe care i l-a tras, cu eleganţă, Emil Hurezeanu, care, într-o emisiune televizată, a demonstrat lipsa de orizont şi mai ales de eficienţă a diplomaţiei româneşti, ale cărei rezultate din acest an sunt extrem de păguboase pentru imaginea ţării noastre.
Este limpede că, în ultima vreme, Traian Băsescu se comportă ca un bătrân pişicher, în primul rând pentru că evită, şmechereşte, să-şi asume candidatura pentru un nou mandat prezidenţial sau ieşirea din această competiţie. Omul politic care a fost cândva ar fi ieşit, acum, la rampă şi ar fi spus, fără ezitări, care-i este dorinţa şi ce şi-ar propune să facă în următorii cinci ani. Băsescu a ales să mimeze preocuparea pentru depăşirea crizei, pe care guvernul năşit de el n-a făcut decât să o adâncească, mai ales din punct de vedere al stării de spirit a naţiunii.
Culmea este că şeful statului vorbeşte despre criza economică tocmai în timpul unor petreceri la care participă frenetic, în fiece sfârşit de săptămână. Or, dacă ar dori cu adevărat să se implice responsabil în depăşirea acestui moment greu, probabil că n-ar avea nici timpul, nici dispoziţia necesară unor călătorii repetate, către toate colţurile ţării, oriunde e rost de vreo sărbătoare la care să se afişeze purtând straiele zonei.
Despre indecizia sa în privinţa situaţiei internaţionale, despre reţinerea sa în faţa unor atacuri severe venite în special din partea unor lideri politici din ţările vecine, dar şi din Rusia, Austria sau Germania – nici nu mai trebuie discutat. Nu este o onoare pentru niciun preşedinte de stat să tacă, să nu ia niciun fel de poziţie atunci când se vorbeşte despre patria lui ca despre „hiena Europei” sau când parlamentul german votează în unanimitate o rezoluţie prin care cere sistarea acordării de fonduri europene pentru ţara sa.
Nu se poate construi mai nimic atunci când temelia demersului este ranchiuna, gâlceava sau asmuţirea diferitelor categorii sociale, una împotriva alteia. Forţa unui preşedinte al unei ţări europene nu constă în puterea braţelor sau în dibăcia de-a tunde oi, ci în puterea de concentrare a minţii sale, în căutarea de soluţii pentru ieşirea României din actualul marasm, de a căror producere şi propagare nu e deloc străin, o importantă parte de vină aparţinându-i în direct.
Hanibal Giurgescu
