Chiar dacă părem o naţie interesată de politică, din care ne facem subiect de voroavă din zori până-n noapte, başca ceasurile petrecute în faţa televizorului, cu ochii pe declaraţiile mai-marilor zilei şi cu urechile ciulite la comentariile pe care le suscită ele – nu ne pasă prea tare dacă ajungem, cumva, în faţa urnelor, unde anume şi de ce aplicăm ştampila de vot. Indiferenţa alegătorului român are cauze multiple, dintre care este scoasă în evidenţă, cel mai adesea, lipsa de cultură politică şi de educaţie, în general, a poporului. Ceea ce este, cu siguranţă, o parte importantă, dar nicidecum esenţială, a adevărului.
Alegătorul despre care vorbim nu mai poate crede, două decenii încheiate de păcăleli (ca să nu spunem de-a dreptul minciuni sfruntate), că cei pe care-i va vota pot face – şi chiar vor asta – ceva pentru ei. Asta pentru că e vorba de oameni pe care nu-i respectă, în ale căror competenţe (dacă, prin excepţie, chiar există) nu crede, aşa cum nu crede nici în ruptul capului în cinstea lor. Aşa încât votează la întâmplare, nu neapărat pe cei care i-au dat mici şi bere, o găleată, o pungă de plastic, un calendar şi un pix (cu care nici n-are ce face, dar îl acceptă doar pentru că e gratis), ci, pur şi simplu, vorba norodului, cum îi vine pe chelie în clipa respectivă.
Doar activiştii fideli, cei care chiar câştigă ceva din afacerea asta – un post, un contract gras, o licitaţie, oricum bani şi, implicit, putere – se amestecă, plini de fervoare, în mizeria lumii politice, votând conştiincios, pentru ca, dacă nu le-a ieşit pasienţa, să trădeze imediat, fără vreo mustrare de cuget.
Care să fie, în momentul de faţă, dilemele acestui alegător indiferent? Întâi de toate, el nu prea ştie de ce ar vota, de ce şi-ar desemna nişte aleşi anume pentru Parlamentul European. Ce să facă ăştia pe-acolo? Să se plimbe prin Europa, să încaseze câteva mii bune de euro şi altceva? Preşedintele ţării îşi visa, nu demult, să avem un comisar european pe probleme de agricultură, dat fiind potenţialul ţării noastre în acest domeniu. Dar domnia sa, ocupat până peste capul acoperit când cu fes, când cu căciulă, când cu clop, când cu pălărie, n-a observat că niciunul dintre candidaţii eligibili de pe listele partidelor care vor concura pe 7 iunie nu este specialist în agricultură. Poate să ne gândim la EBA, poate la TRU…
Apoi, lumea n-a înţeles prea bine dacă nu cumva vom avea întâi alegeri prezidenţiale, şi-abia apoi europarlamentare. Deşi Traian Băsescu pare a sta, deocamdată, în aşteptare, e limpede că va candida, chiar dacă ar trebui să-i fie ruşine cu „performanţele” guvernului în care şi-a pus atâtea speranţe, atunci când „şi-a văzut visul cu ochii”. (Vis care se transformă, pe zi ce trece, în coşmar.) Dar şi Theodor Stolojan, şi Radu Berceanu i-au confirmat intenţiile reale, de care, de altfel, nimeni nu se îndoieşte în clipa de faţă.
Cum va determina, într-un fel sau altul, rezultatul europarlamentarelor, viaţa românului de rând, a alegătorului nu doar indiferent, indecis, ci mai ales dezamăgit? Efectele vor fi numai şi numai de ordin politic. Partidele vor fi, iarăşi, ierarhizate, chiar dacă numărul de voturi va fi nesemnificativ. Procentele însă contează la noi. După care va reîncepe scandalul, fiecare dintre competitoare arătând ce performanţă a obţinut şi solicitând, în baza acesteia, avantaje suplimentare.
Poate că unul dintre partidele care participă la actuala guvernare va fi debarcat, poate că va accede la Putere un altul, poate că vom avea guvern minoritar, se poate orice. Ceea ce nu se întrevede însă este să trăim mai bine. De-asta oamenii nici nu se vor înghesui la urne, în prima duminică a lui iunie. Scrutinul acela nu le aduce, în definitiv, nimic. Poate o altă conducere centrală, alţi directori prin judeţe, alte promisiuni imediat uitate, dar aceleaşi dezamăgiri.
Altfel zis, ţara stagnează într-o veselie.
Horaţiu Vlăsceanu
