Am început ieri o prezentare a unei reviste pe care o consider minunată, abia pornită la drum, „Cenaclul de la Păltiniş”. Debutul ei a născut ceva rumori pe la Bucureşti, unii dintre cei care au stat prin preajma marelui Constantin Noica arogându-şi, probabil, dreptul de a deţine spaţiul frământărilor ideologice ale maestrului, înşirate pe un fir al Ariadnei, parcă, pentru a scăpa din labirintul taurului dictatorului de atunci, aşezându-se spre meditaţie tocmai la Schitul din Păltiniş.
Noi, cei care am botezeat revista, fără pre multă atitudine bahică de această dată, suntem la Sibiu. Ei, bine, supărarea de care am aflat de la unul dintre seniorii editori ai gazetei, Silviu Guga, şi domnia sa fiind un împătimit al învăţăturilor celui care a avut prenume de împărat şi este un împărat al ideilor, Constantin Noica, este aceea că unii peregrini la ideile maestrului regretat sunt supăraţi. Silviu Guga a aflat de la Bucureşti că „Dilema Veche” ar fi vrut să se numească aşa, astfel că ar fi o împietate să încerce altcineva o asemenea denumire pentru o revistă. Şi uite aşa, în editorialul său din prima apariţie a „Cenaclului de la Păltiniş”, seniorul nostru editor, Silviu Guga, autorul „Copilului din două lumi” şi al unei „Imposibile iubiri”, în viitorul apropiat, a scris pentru sufletul nostru şi înţelegerea altora:
„Păltiniş”, în sens conotativ
Am avut neruşinarea să mă laud că l-am cunoscut pe Constantin Noica şi, îndemnat de unii şi de alţii, am scris un fel de eseu „memorialistic“ care a fost publicat într-o revistă din ţară şi în una din străinătate. Titlul articolului era „Şi eu am fost la Păltiniş”. Desigur, am avut bunul-simţ să explic în ce constă acest „et in Arcadia ego” ca să nu fie luat drept o infatuare. Dar cine avea timp să mă creadă? M-am bucurat însă de înţelegerea bătrânului şi regretatului meu prieten Relu Cioran, Dumnezeu să-l odihnească, care-mi insufla ideea de a menţine şi eu un cărbune aprins la focul de pe altarul mitului Noica şi să nu cred că va putea cineva monopoliza Păltinişul, în sensul lui conotativ.
Am avut norocul, aproape neverosimil, de a vorbi cu domn′ Dinu, chiar înainte de a se „instala“ (expresia îi aparţine) la Păltiniş şi apoi de a-l ajuta să se mute aici dintr-o „vilă“ în alta, de a mă plimba printre brazi şi a-i asculta confesiunile despre începuturile lui literare. Noica părea interesat de preocupările mele de „critic şi istoric literar“, pentru că şi-a dat seama, bineînţeles, că am o hibă (îl amuza cuvântul) într-ale filozofiei. Aveam în schimb „viciul“ cenaclurilor şi al debuturilor literare, şi Noica şi aici era un bun sfătuitor.
Nu mai ştiu dacă am folosit tocmai cuvântul „cenaclu”, dar pe atunci, înainte de a începe „marele pelerinaj“ la el, încolţise ideea de a veni la Păltiniş cu cei mai vrednici, în ale scrisului, elevi ai mei, cu tineri ce aspirau la gloria literaturii, pentru că Noica ştia să le facă urări pentru a le fi zborul teafăr şi cât mai înalt. Doream să le citească „O poveste”, plecând de la un citat din Wilde: „Sunt două lumi. Cea care este şi despre care nu se vorbeşte; se numeşte lumea reală, pentru că nu e nicio nevoie de-a vorbi despre ea pentru a o vedea. Şi cealaltă e lumea artei; e cea despre care trebuie să se vorbească, pentru că altfel n-ar exista“. „De bună seamă, sunt două lumi”. Va spune Noica. „Două lumi care stau faţă-n faţă; potrivnice, pentru că una naşte numai moartea celeilalte, şi aceasta nu renaşte decât prin moartea primei. Una e lumea reală; cealaltă e lumea ideală. Pe una o simţim, pe alta o presimţim. Într-una trăim. Către alta aspirăm.
Lumea în care trăim, de ce am mai vorbi de ea? Realitatea şi prezenţa ei au mai multă elocvenţă decât sărmanele noastre cuvinte… Dar cealaltă lume, lumea care nu trăieşte decât în cuvintele creaţiunii noastre, lumea aceasta, cum n-am vorbi noi de ea când imaginea ei ne frământă şi ne încântă?”.
Nu mai ştiu dacă Noica a mai ajuns să citească vreunui tânăr chiar „povestea” asta pe care a scris-o la începutul activităţii sale, a spus însă altele asemănătoare, sub brazii de pe înălţimile Păltinişului. Filozoful Noica, sub ochii mei şi în ochii tuturora, devenea un mit.
Apăruse „Jurnalul de la Păltiniş”, scris de Gabriel Liiceanu. Omul Noica rămăsese acelaşi, chiar dacă tot mai rar beam câte-o ţuică „sus, la vilă“, la finul lui Relu sau la birtul „Foamea“ de lângă gara Sibiului. Apăruse apoi un şoricel în camera lui. A urmat un început de decembrie întristător, dar care însă m-a făcut să cred că din 1987 încoace, cu fiecare alt decembrie, Noica adaugă câte un an existenţei sale de-a pururi, căci Păltinişul dobândise stare de legendă.
Dar… a trecut multă vreme de atunci şi, iată, anul acesta ar trebui să se sărbătorească centenarul naşterii lui Noica şi tot mai puţini sunt cei care… înţeleg Păltinişul în sens conotativ, chiar dacă un mare critic şi istoric literar contemporan (Nu, nu-i Nicolae Manolescu ) spunea că „distrugerea miturilor naţionale este semnul unei mari derute morale şi intelectuale“. (Silviu GUGA )
Mulţumesc ziarului ATAC pentru faptul că mi-a dat posibilitatea să prezint o revistă de cultură despre a cărei apariţie nu a auzit multă lume. Oricum, gestul colegilor de la ziar este minunat şi faptul că pot fi informaţi cititorii ATAC-ului, de altfel acizi în comentarii, este de asemenea foarte important pentru mine. Sper ca în continuare să reuşesc să prezint mai multe aspecte din „facerea” acestui, repet, minunat „Cenaclu de la Păltiniş” care, cu siguranţă, va naşte atacuri şi păreri pro în continuare.
Valentin Leahu
