Desigur, cele mai cunoscute haremuri au aparţinut sultanilor turci, iar această instituţie, care de multe ori a dictat politica unui întreg imperiu, nu va dispărea decât în 1909, odată cu abdicarea ultimului sultan, Abdul al-Hamid al II-lea.
La ora actuală, oricât ar părea de curios, există încă haremuri în unele ţări arabe, dat fiind faptul că religia islamică permite bărbaţilor să aibă mai multe femei, funcţie de avere. Vă imaginaţi, aşadar, de ce „colecţii” pot dispune bogaţii seici petrolişti ai Arabiei… Haremul sultanilor turci adăpostea sute de femei, dintre care multe nici nu ajungeau vreodată să treacă prin patul stăpânului, mucezind până la bătrâneţe dincolo de zidurile intangibile ale palatului imperial. Toate erau sub supravegherea strictă a mamei sultanului, care alegea ea însăşi favoritele pentru fiul său, dintre cele mai frumoase şi mai distinse tinere din harem, şi a eunucilor. Aceştia erau bărbaţi care deveniseră impotenţi prin mutilarea sau îndepărtarea totală a organelor genitale externe.
De obicei, lor li se tăiau, încă din copilărie, testiculele, dar, iniţial, în antichitate, soluţia adoptată era una mult mai radicală: copiilor de sex masculin destinaţi să devină eunuci nu li se mai dădea voie să bea apă trei zile, apoi li se retezau, cu un brici ascuţit, toate organele sexuale, legate cu o sfoară. Pentru a nu se infecta, rana era arsă cu fierul roşu şi deasupra se presăra cenuşă. Timp de alte câteva zile, li se umezeau doar buzele cu apă, apoi, când rana de sub pântece prindea coaja, li se administrau mari cantităţi de apă. În cele din urmă, lichidul venit pe tractul urinar reuşea să „spargă” coaja, într-un loc, şi de atunci înainte bieţii oameni urinau doar pe acolo… Puţinii care rezistau acestui tratament – mortalitatea era de aproape 90% – intrau în slujba suveranilor. (A.M.)
