Motto: „Cum poate o femeie, care este atât de mare, pătrunde prin ochi, care sunt atât de mici, şi pe acolo prin inima şi creierul meu”?
Când există eros, cu siguranţă există şi dorinţă. Iar când apare dorinţa, se instaurează şi nevoia de potolire a ei. Ceea ce a fost dintotdeauna valabil atât pentru Freud, cât şi pentru tălmăcitorii iubirii care au aparţinut Evului Mediu. Cunoscători ai sexualităţii umane, ei fac remarci uluitoare cu privire la împlinirea dorinţei erotice. Erosul este de natură spirituală. Fiind intermediar între suflet şi trup, el poate oscila între aceşti doi poli cosmici. Dar pentru că dorinţa este practic o fantasmă, uneori erosul se poate consuma doar într-un perimetru fantastic.
Ei bine, uneori această fantasmă poate avea capacitatea de a trezi o voinţă latentă, introducând-o într-o aşa-zisă „frenezie eroică”, finalizată printr-o fuziune extatică între „vânător şi pradă”, asta ca să folosim o imagine despre eros a lui Ficino şi a lui Giordano Bruno. Pentru alţii însă, fantasma nu poate juca rolul decât al unei nevoi penibile de descărcare fizică, care sporeşte pe măsură ce împlinirea dorinţei este amânată. Poetul Giacomo da Lentini şi-a pus o întrebare, care în aparenţă sună destul de facil: „cum poate o femeie, care este atât de mare, pătrunde prin ochi, care sunt atât de mici, şi pe acolo prin inima şi creierul meu”?
Ca un răspuns la această întrebare, se poate spune că este vorba de o impresie fantastică, prin care simţul comun al văzului receptează fantasmele, transmiţându-le facultăţii imaginative. Uneori erosul poate să ia forme patologice. Fantasma feminină poate să pună atunci stăpânire pe îndrăgostit producându-i acea boală, care în Evul Mediu se numea „melancholia nigra”, şi în care fenomenele erotice sunt asociate cu sindromul melancoliei. Despre aceşti melancolici se spune că aveau capacităţi sexuale nelimitate. „Melancolicii (…) sunt incontinenţi cu femeile precum viperele (…). Sunt excesiv de libidinoşi şi, la fel ca şi măgarii, n-au nicio măsură cu femeile. Dacă ar înceta această depravare, ar înnebuni (…). Au relaţii cu femeile şi totuşi le urăsc”.
Cert e că sindromul melancoliei era asociat cu o boală. Dacă nu erau trataţi, deveneau maniaci şi mureau. Unul dintre tratamentele aplicate acestora sună destul de ciudat, dar se pare că la unii melancolici, bolnavi de iubire, avea eficacitate. Se recurgea la priceperea unei bătrâne, oribilă şi cotoroanţă. Ea trebuia să ascundă sub hainele-i ponosite o cârpă înmuiată în sânge menstrual. În faţa pacientului trebuia să emită cele mai odioase înjurii la adresa femeii iubite, timp în care va flutura sub nasul bolnavului cârpa şi să-i strige în faţă: „iubita ta e aşa şi aşa, e un rău al naturii” etc. Dacă nici prin acest procedeu nu se hotărăşte să se dezică de iubită, atunci se socotea că bietul melancholic nu e om, ci dracul gol!…
Viorica Romaşcu
