Acum şase luni m-am despărţit de bărbatul pe care l-am iubit mai mult ca pe viaţa mea. La momentul acela lucrurile nu mai mergeau şi nu era cale de întoarcere. Fiecare a ales să o ia pe drumul lui. Numai că, în timp, în loc să uit de el şi să mă pot îndrăgosti de altcineva, simţeam cum amintirile încep să mă urmărească. Regretele şi-au făcut rapid loc în sufletul meu.
După o lună am aflat că el şi-a găsit o altă iubită. Asta m-a durut. Am încercat să îl contactez, să mai vorbim, să mai discutăm despre noi, însă am primit un refuz. Deja mă simţeam rănită în orgoliu. Ca să mă răzbun, m-am cuplat şi eu cu cineva. Un tip drăguţ, înnebunit după mine.
Eu nu m-am simţit foarte atrasă de el, dar, ca să nu fiu singură cu durerea mea, am acceptat o relaţie cu el. Începutul a fost foarte greu. Mă enerva din orice. Nu reuşea să mă facă să uit.
După câteva luni, am încercat să mă resemnez şi să iau în serios relaţia cu actualul. Până la urmă, este un băiat bun care ţine foarte mult la mine şi nu merită răceala mea. Zis şi făcut! Mi-am propus să nu mă mai gândesc la trecut şi să dau mai multă atenţie prezentului. Însă, când am ajuns la pat… mi-am dat seama că tot efortul meu e în zadar. În mintea mea era doar fostul. Atunci am realizat că nu pot merge mai departe. Am început să plâng. Un moment penibil, pentru că băiatul nu ştia ce este cu mine. A înţeles că e cazul să ne oprim. Am adormit îmbrăţişaţi. Peste noapte, i-am simţit din nou mângâierile. Pentru că adormisem cu gândul la cel pe care încă îl iubeam, m-am trezit rostindu-i numele. Nu ştiu dacă am fost auzită, dar eu am rămas împietrită. Mă simt vinovată pentru seara aceea. (M.R.)
