La începuturi, la puţin timp după „Big Bang”, în Univers nu se găsea practic decât hidrogen. Prin aglomerarea lui s-au aprins primele stele. În interiorul acestora s-au creat apoi, în decursul timpului, elemente chimice mai grele: carbon, oxigen etc.
După ce şi-au terminat „combustibilul” termonuclear, stelele „de primă generaţie” au murit, de regulă, printr-o gigantică explozie. După explozie, cea mai mare parte a materiei lor s-a răspândit în nori imenşi de praf şi gaz care s-au condensat apoi treptat în stele de „generaţia a doua”. În miezul lor a continuat crearea unor elemente chimice şi mai complexe. Şi aceste stele au explodat când le-a venit sorocul, iar atunci când materia pe care au expulzat-o s-a aglomerat din nou, s-au aprins stele de „generaţia a treia”, cum este şi Soarele nostru. În preajma acestora se găsesc deja toate elementele chimice pe care le cunoaştem. Drept urmare, ele există şi pe Pământ, micul său însoţitor. Se pare că această condiţie este obligatorie pentru nişte forme complexe de viaţă. (A.M.)
