La Casa Frieda. Aşa au început toate serile literare din ultimele săptămâni, ori s-au sfârşit, în pofida iernii de afară, a fulgilor aşezaţi câteodată domol peste Sibiul amorţit de plictiseala străzilor târzii şi golaşe în noapte, sau în nopţile ude după ploile ce uneori, în plină iarnă sibiană, cad leneşe ori grăbite sfidând asfaltul abia uscat de soarele cu dinţi de peste zi.
Boemii sibieni, aşa puţini cum sunt ei, sunt plini de poezie, de cele mai multe ori tristă, ca învolburatele versuri ale lui George V. Precup, care cântă dintr-o liră a vieţii neîmplinite decât, poate, în visuri dedublate, ca scrierile din două lumi ale lui Silviu Guga, ca visele preumblate în reviste literare neapărute ale lui Eugen Jitariuc, ca figurile de umbră ale lui Ioan Radu Văcărescu, ori ca „Tratatul de erotică” semnat de Cydonius, un poet aşezat de felul lui, dar cu o timiditate a poemului aparte, înclinată către sex. Nu chiar ca frivolitatea golaşă a lui Emil Brumaru, dar nici precum cuminţenia „strigărilor trupeşti lângă glezne” lăsate posterităţii de Camil Baltazar. Căci la vederea volumului cydoniusian, de Brumaru şi Baltazar ne-am amintit fiecare dintre cei de mai sus şi eu, când veni vorba de poeme licenţioase.
Şi l-am citat pe Brumaru cu „Cântul lui naiv”:
„Iubita mea îmi poartă scrisorile-ntre sâni
Şi e nebună de legat cu funii groase
Şi de adus pe-ascuns la mine-acasă
Şi de ţinut în şir cinci săptămâni.
Zic unii că-i prea mică şi nu ştie
Cum face roua fluturii să moară,
Cât puf există într-o păpădie,
De unde-şi iau motanii scorţişoară.
Dar asta n-are nici o importanţă!
Oh, ea nu conteneşte să mă cheme,
Netrebnica, în fiece vacanţă,
Cu chica spumegând de dulci blesteme!
Şi îmi trimite-un milion de poze
Lascive şi dilii pân- la ruină,
De-mi vine să sparg melci şi să rup roze,
Căci, Doamne-Dumnezeule!-i virgină…”
Apoi l-am evocat pe Camil Baltazar, de care e mândru tot Focşaniul de ieri ori de azi. Ne-am adus aminte că şi el folosea pseudonim, precum Cydonius, dar el era Leibu Goldenstein şi, probabil, că aşa era la modă în interbelica poezie, să fie semnată cu un cognomen literar.
„Camil Baltazar – Noemi
Pre cât de sacru e al legilor chivot,
Pre-atât de sacru-i trupul tău, Noemi,
Şi-n marii ochi rotunzi, străluce Savaot,
Cu strălucirea grea a stelei şi a vremii.
Ţi-i trupul lemn de cedru şi migdală
Din care au cioplit lui Salomon
Căpriorii albi pentru amvon,
Templul când l-au ridicat, în rugă şi migală.
Desculţă mergi tu în Ierusalim,
Pe la răspântii paşii-ti întârzii;
Te-apleci şi te amesteci, blând, în jocurile de copii,
Aşa precum s-ar apleca un heruvim.
Seara te-ajunge limpede, şi-ţi suie
De fiecare braţ o aripă, apoi,
Adormi pe uliţe de veche cetăţuie,
Luna dezvelindu-ţi nevinovaţii umeri goi.”
Şi am trecut, mai spre târziu, la răsfoirea poemelor din „Tratatul de erotică” pe care-l vom trata…mâine.
Valentin Leahu
