În 1953 avusese loc la Bucureşti Festivalul Mondial al Tineretului. Participaseră numeroşi străini, îndeosebi oameni de stânga, din partidele comuniste occidentale; alţii veniseră din Asia sau din America Latină. Aveau prilejul să vadă cum se trăieşte într-o ţară condusă de comunişti.
Pentru ca Bucureştiul să pară un oraş bine aprovizionat, chiar îmbelşugat, cu două-trei luni înainte, Ocârmuirea începuse să drămuiască drastic mâncarea şi băutura, astfel încât în săptămânile premergătoare Festivalului nu se mai găsea aproape nimic de cumpărat în magazine. Timp de două luni nu se vânduse nicăieri, inclusiv în localuri, un gram de băutură alcoolică. La sfârşitul "postului" au fost oameni care au leşinat, au făcut infarct sau chiar au murit pentru că abuzaseră de bere, ţuică sau vin. Un alt eveniment care se propagase în toate cartierele Bucureştiului, într-o perioadă în care se numărau pe degete artiştii străini care veneau în România, fusese turneul lui Raj Kapoor – în 1958 -, solist şi actor de film indian, protagonistul peliculei "Vagabondul".
Raj Kapoor cântase la televiziune – aceasta emitea din 1957 – şi înregistrase pe un disc Electrecord bucata coloanei sonore, cu tânguitorul refren Aaaavaramu, pe care lăutarii aveau să-l reia ani în şir prin bodegile oraşului. Eram în clasa a doua când am auzit cântecul, interpretat de un coleg ţigan, Neacşu, care îşi aducea uneori acordeonul la şcoală, în versiunea "Pe Şoseaua Colentina/Trece Rita cu maşina…" Alţi colegi, în ziua de Ignat, înainte de începutul vacanţei de iarnă, aduceau la şcoală şoric din porcul tăiat şi pârlit cu paie în propria curte. Curţile din Rahova erau fabuloase. Într-una dintre ele, copleşită de bozii, oţetari şi salcâmi, despărţită de un maidan printr-un gard cu uluci, zăcea epava unei trăsuri cu coş şi felinare.
Mă suiam în ea atunci când mergeam la copiii familiei Slabacu – macedoneni. Erau şi aromâni în Rahova, îndeosebi foşti negustori, şi învăţasem ceva din graiul lor, folosit ca o limbă "secretă". În alte curţi existau fântâni săpate în pământ, garaje dezafectate, coteţe de porci, găini în libertate râcâind după rame, voliere de porumbei… Primăvara izbucnea liliacul, iar o lună mai târziu, când curţile erau pline de flori şi de verdeaţă, unii scoteau difuzorul afară, agăţându-l într-un pom. Oamenii care nu aveau bani pentru aparat de radio şi abonament cumpărau un difuzor pentru care plăteau o taxă lunară la Staţia de radioficare. Aceasta retransmitea unicul post naţional, astfel încât difuzorul era un radio cu un singur program.
Aparatele din comerţ erau anume concepute – nu aveau decât unde medii şi lungi – ca să nu poată capta Vocea Americii sau Europa liberă, altminteri bruiate puternic, privilegiu de care se bucurau radiourile produse înainte de război. La petreceri se dansa după muzica de patefon, redată pe plăci de 78 de turaţii, având imprimate o melodie pe faţă şi alta pe revers, care se făceau ţăndări dacă erau scăpate pe jos. Patefonul era pick-up-ul vremii, ace pentru el vânzându-se în orice librărie sau papetarie (în provincie s-au găsit până în 1972). Oamenii cu pretenţii discutau despre "menajul" (aşa i se spunea căsniciei) Dorinei Drăghici cu Nicu Stoenescu, tenor de muzică uşoară şi interpret de romanţe care îl imita pe Tino Rossi. Această pereche era în vârful topului.. Cântau amândoi un şlagăr dulceag, "Firicel de floare-albastră". D.D.
