În mod clasic, medicina împarte organismul în unităţi funcţionale, dar pacientul îşi simte corpul ca pe o unitate. Astfel, alături de simptomatologia prezentă la nivel organic, se simte şi disconfortul psihic. Dacă la începuturile umanităţii oamenii se bazau cu predilecţie pe instincte, pe parcursul evoluţiei noastre am început să raţionalizăm tot mai mult fiecare act existenţial.
Capul
Ca instanţă supremă a corpului, capul a învăţat să domine cele două centre energetice corespunzătoare regiunii inimii şi bazinului. Capul, dispune prin simţurile pe care şi le subordonează, de un monopol de informaţii pe care le primeşte, le procesează şi apoi ia decizii care privesc întregul organism. Creierul, a devenit marea putere care domină lumea. ,,Unde nu-i cap vai de picioare” spune un vechi proverb şi este perfect adevărat.
Dezvoltarea neocortexului se face tot mai rapid, iar paleocortexul cel care controlează aspectul emoţional primar ,devine tot mai supus civilizaţiei. ,,Lupta sau fugi” este punctul forte al acestei formaţiuni neuronale arhaice. Întreaga planetă se află astăzi într-o stare nu prea grozavă, la fel ca organele interne care au fost supuse domniei capului. În ciuda inteligenţei dezvoltate pe parcursul evoluţiei umane, problemele apar mult mai repede decât soluţiile, rezultatele văzându-se cu ochiul liber.
Inima
În afara funcţie sale fiziologice de motor permanent în activitate, inima este implicată şi în procesele emoţionale. La fel ca şi capul, inima şi intestinul dispun de o formaţiune celulară de tip neuronal, care–i este specifică creierului. Emoţiile sunt resimţite în inimă sau în stomac şi nu în cap. Astfel atunci când omul este îndrăgostit, capul nu poate decât să asiste cum inima fierbe şi preia controlul. Raţiunea şi dragostea nu sunt întotdeauna compatibile, ba mai mult se spune că ,,focul din inimă aduce fumul în cap”.
Rugăciunea făcută în mod raţional, rece, doar apelând la raţionalitatea cerebrală, nu se va compara vreodată cu rugăciunea inimii, sau cu rugăciunea duhovniceasacă, facută doar de câţiva oameni într-un secol. Iubirea vine din inimă şi reprezintă cuvântul cel mai apropiat de Dumnezeu. Este o mare diferenţă între a trăi şi a fi în viaţă, iar acest lucru este valabil atunci când comparăm inima cu capul. Chiar dacă inima este prizoniera cutiei toracice, ea tânjeşte după libertate şi iubire, coordonându-ne evoluţia în plan emoţional, accelerându-şi sau încetinindu-şi ritmul, după modul în care simte sau resimte o anumită situaţie. Lacrimile şi părerile de rău, nu aduc liniştea inimii, dar dragostea este cea care ne face să simţim bucuria şi tumultul existenţial. Pentru noi oamenii moderni, capul este partea supremă şi cea mai importantă de care ne ocupăm şi ne preocupăm intens, acordându-i o mare parte din timpul nostru.
Totuşi în marele bal existenţial numit viaţă, inima rămâne regina care ne înnobilează sau ne trimite în inchisoarea raţionalităţii fără sfârşit.
Psiholog, Dragotoiu Adrian
