Lesne de remarcat, pentru orice privitor, tot mai pronunţata iritabilitate a lui Traian Băsescu. De înţeles, desigur, după scăderea accentuată a încrederii pe care i-o mai acordă populaţia, ca urmare a unui cumul de calcule greşite şi a unor erori atitudinale. (Nu stau să le enumăr nici pe unele, nici pe altele, ele fiind peste măsură de numeroase.)
Ce spun, de fapt, aceste ieşiri ale şefului statului, care prinde a se supăra, din senin, ca văcarul pe sat – cum se zice-n popor -, ba pe ziarişti, ba pe societatea civilă, ba chiar şi pe guvernul pe care, după propriile-i spuse, „l-a moşit”? Nimic altceva decât o tot mai pronunţată nervozitate, dar mai curând ca urmare a scăderii încrederii în sine. Îmi imaginez cum, singur în faţa oglinzii, actualul preşedinte al ţării îşi spune, sincer, că ar fi de preferat să nu mai candideze la iarnă. Însă şi această eventualitate îl sperie. S-a vrut jucător, a jucat, e musai s-o facă şi-n continuare.
Dar ce să mai spună? Ce să mai promită? Cu ce să mai amăgească electoratul? Imaginea sa – de ins petrecăreţ, impulsiv şi conflictual între graniţele ţării, dar timid, stângaci şi izolat peste hotare – e imposibil de schimbat, fiind una lipsită de nuanţe. Şi imaginea familiei sale a fost serios afectată de prestaţiile jalnice ale fratelui şi mezinei, ca şi de potenţa financiară greu, chiar imposibil de justificat a fetei celei mari. Cei pe care i-a adunat în preajmă se tem de el, fără a-l iubi sau preţui. Adversarii săi devin tot mai numeroşi, găsind repede punţi de comunicare între ei, legaţi de un scop comun: debarcarea abuzivului comandant de navă. Mai are soluţii la dispoziţie? Probabil. Dar tocmai dispoziţia de a le afla şi aplica îi lipseşte.
Este, evident, obosit. Şi-a jucat cartea pasional, epuizându-şi resursele de inventivitate. A mai şi îmbătrânit cu nişte ani, chiar dacă se străduieşte din răsputeri să n-o arate. N-are prieteni, ci e doar înconjurat de nişte indivizi care l-au folosit, dându-i sentimentul că e puternic, flatându-i vanitatea nesăţioasă. Toate astea au prins a-l agasa. Îi sare ţandăra din orice. E stresat peste poate şi nu prea are unde-şi afla aleanul. Şi, mai ales, e dramatic de singur, cu forţele bărbăteşti tot mai împuţinate. Tocmai neputinţa – chiar bănuită doar – produce irascibilitatea de care vorbeam. I s-a cam dus timpul când emana forţă şi decizie. Îi tremură tot mai des glasul şi mâinile. N-are parteneri, ci doar slugi hoaţe şi parşive, care-i doresc, în sinea lor, sfârşitul, spre a se elibera şi a se bucura de agoniseala strânsă de pe urma lui. El bănuie asta – căci are încă mirosul bun, de sălbăticiune neîmblânzită – şi-i dispreţuieşte pe toţi. O şi arată uneori, când îi mai cedează nervii, prea mult şi des întinşi până acum.
Ţara nu trăieşte bine, o ştie, şi o mare parte din vină, poate chiar cea decisivă, îi aparţine. Orgoliul i-a umbrit raţiunea. El, orgoliul acesta ce se doreşte mereu gâdilat şi atâţat, se pare că l-a dus pe calea pierzaniei. Doar cu mahorca şi absintul alături se poate asemăna cu orice pensionar resemnat. Însă el nu ştie ce-i resemnarea. Se amăgeşte că a rămas lupul de mare care-a fost, sfidând evidenţele răririi părului şi moleşirii muşchilor. Numai urletul a rămas din fiara de odinioară. Probabil că doarme puţin şi prost. Visează, ca un coşmar, femeile care nu-l mai visează. S-a fotografiat cu multă lume, bucuroasă a-l avea alături, dar încep să i se înapoieze pozele. I-a mai rămas, da, şi irascibilitatea, semnul sigur că e viu. Dar atât.
Hanibal Giurgescu
