Pentru mulţi dintre noi este evident că oamenii ţin foarte mult la istoria lor. Ei creează arhive, biblioteci, bănci de date.
Totul este notat şi reţinut. Atunci când lipsesc izvoarele scrise, ei fac săpături arheologice, apoi se avântă în calcule despre viitor şi în unele situaţii delirează asupra evoluţiei. Aici apare evident simptomul unei frici viscerale faţă de dispariţia definitivă, de pierderea propriei personalităţi, al temerii de a uita toate aceste urme: supremă şi vană justificare pentru a asigura omul că viitorul său are o mare importanţă în spaţiu şi timp. Contrar convingerii generale, cel mai adesea noi nu trăim în prezent, ci în trecut sau viitor. Ceea ce noi luăm drept prezent nu este decât un trecut sau un viitor mai mult sau mai puţin apropiat; clipa prezentă este aproape totdeauna trecută sau urmează să vină.
Adevăratul prezent este pentru tantric timpul abolit, DURATA UNICĂ. Dar omul are de multe ori oroare de acesta, la fel cum are oroare de culoarea negru sau de tăcere; el îşi pierde capul dacă slaba lui memorie îl părăseşte. Şi în plus, constatând precaritatea acestei memorii personale şi tendinţa sa de a se ascunde în uitare, omul îşi creează o memorie colectivă, sub forma tradiţiilor şi a istoriei, la care va putea apela oricând, la orice semn de slăbiciune, pentru a se asigura astfel de continuitatea lumii sale şi mai ales de a se simţi mai puţin singur. (A.M.)
