Încerc să-mi imaginez cum aş privi lumea românească a acestui timp dacă n-aş fi născut-crescut aici sau dacă n-aş avea nimic altceva de făcut decât să mă zgâiesc, detaşat, fără griji, la ceea ce se petrece în juru-mi. Cred că ar fi extrem de distractiv. Din păcate, pentru omul de rând care sunt, distracţia aceasta, chiar dacă ea există aproape în fiece clipă, este foarte scump plătită. Iar preţul nu constă doar în amărăciunea unei existenţe bruiate permanent de agresivitatea unei politici fără orizont, doar în înăsprirea accelerată a traiului zilnic sau în lipsa de speranţă reală în legătură cu viitorul, ci mai ales în sentimentul că eşti la cheremul unor nepricepuţi fuduli, al unor impostori cu diplome luate, fără trudă ori merit, pe bani furaţi, al unor sfertodocţi cu ifose de atoatecunoscători.
Ţară a veseliei sumbre, România are un gust amar al hazului nefiresc. Să vezi un ministru pe bicicletă, îmbrăcat pe jumătate în port popular şi cu trăistuţă buvineană pe umăr, zâmbind şăgalnic şi uşor tâmp, nu e ici-de colo. Dar individul respectiv se joacă după voie cu banii ţării, comandând un imn, fâţâindu-se dintr-un colţ în altul al republicii, fără să ştie de ce şi care ar fi calea bună de urmat. Pare un ins răsfăţat din cale-afară, pe care maturii îl privesc plini de îngăduinţă, ba chiar de compasiune, şi căruia nu-i pot refuza nimic. Dar e încă şi mai hazliu să observi cum nişte oameni pun, la vreme de criză, nişte zeci de mii de euro la bătaie pentru a fi primii care aduc în ţară Lumina, de parcă n-ar mai exista Biserică pe aici şi nici slujitori ai acesteia care să-şi îndeplinească menirea.
Se discută mult şi apăsat despre strânsul curelei, dar politicienii de la vârf o duc numai într-o petrecere, atunci când nu se ceartă între ei de ochii lumii. Mai să mă prăpădesc de râs văzându-l pe ditamai Adrian Păunescu stând în faţa curţii lui Gigi Becali şi sorbindu-i acestuia vorbele fără şir şi logică, ba chiar încercând cu tot dinadinsul să-i intre-n voie, să i se permită să-l laude pe agramatul din faţă-i.
Nu mai vorbesc de preşedintele ţării, care, după izolarea umilitoare la care e supus atunci când părăseşte patria spre a se întâlni cu mai-marii Europei, se întoarce dornic de adulare făţişă, de strângeri de mâini şi de fotografii alături de te miri cine. Sau de liderul stângii, care se contrazice de la o zi la alta, mimând opoziţia faţă de şeful statului, în faţa căruia însă nu ştie pe unde să se mai pitească şi cum să se facă mai mic. Sau de primul-ministru, comic de-a dreptul atunci când se îmbăţoşează ardeleneşte, dă sentinţe şi porunci, dar numai după ce primeşte binecuvântarea de la Cotroceni.
Trăim într-o ţară ce pare lipsită de valori. Dar mai ales de cultul acestora. Preşedintele Camerei Deputaţilor e acuzat că nu cunoaşte regulamentul forului pe care-l prezidează, ministrul Educaţiei nu ştie nimic despre starea domeniului pe care-l păstoreşte, cel al Culturii e obligat să facă biserici din patru-n patru sate, iar ceilalţi demnitari mimează hazliu responsabilitatea şi grija pentru norod.
Ne apropiem de primele alegeri ale acestui an, dar nimeni nu ştie prea bine de ce va vota şi pe cine. Dacă fiica preşedintelui ţării, ridiculizată de presa internaţională, pare să meargă la sigur, reprezentanţii partidelor nu se arată din cale-afară de preocupaţi în legătură cu misiunea ce le-a fost încredinţată. Toată lumea aşteaptă scrutinul prezidenţial, cu speranţa că toată această comedie va lua sfârşit, lăsând loc unei normalităţi care ni se pare un vis irealizabil în clipa de faţă.
Horaţiu Vlăsceanu
