Ieri de dimineaţă, cu ceaiul de slăbit aburind în cană, am purces (ce cuvât urât) cu purcelul imaginaţiei în lesă, să cutreier internetul să văd ce se mai întâmplă prin lumea virtuală de care ne agăţăm toţi iluzii precum hârtii de coada zmeului.
Am ajuns şi la „Jurnalul Naţional”, un ziar liniştit, ca apa de mare în golful Persic. Acolo, am descoperit un interviu cu Teo Trandafir, care m-a făcut să dau adunarea la pitici pentru o şedinţă de urgenţă. Zice eminenta moderatoare de televiziune în interviu „Vrei să-ţi spun părerea mea despre oamenii de televiziune? Suntem toţi nişte măscărici demni de scârbă, care venim şi ne schimonosim la televizor, tragem nişte filosofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă şi avem exact aceleaşi probleme ca şi oamenii obişnuiţi. Dar nu ne place să fim confundaţi cu ei, pentru că noi suntem vedete de televiziune.”
Textul este adevăr în stare pură şi Teo merită felicitată cu prisosinţă pentru asta, mai ales că declaraţia vine după ce pachebotul ei de emisiune a eşuat lamentabil pe nisipurile de pe plaja audienţei. În timpul şedinţei cu piticii care locuiesc cu chirie în capul meu, unul mai molcomuţ s-a trezit din somn şi a venit cu ideea că ar trebui să-i cer scuze lui Teo pentru toate răutăţile pe care le-am scris despre ea. Am supus propunerea la vot şi spre surprinderea mea, ceilalţi piticuţi au votat împotrivă. Le a-m cerut explicaţii şi uite la ce concluzie am ajuns. Teo Trandafir a fost un fenomen de presă. Ea a fost exponenta unei explozii mediatice fără precedent în mass-media, explozie apărută în urma cererii imense de mediatizare pentru produsele de larg consum.
Publicul trebuia „dresat” să îngurgiteze un anume tip de cultură fără sevă, trebuia hrănit cu iluzii şi cu vedete lustruite bine cu cremă de pantofi. Dacă a ştiut de atunci că rolul pe care-l joacă este acela de măscărici, de ce s-a ascuns după căpiţa vorbelor frumoase şi a băgat adevărul sub preş precum îngroapă pisica produsul digestiei? De ce vine acum să vorbească despre asta, când este terminată din punct de vedere al credibilităţii şi nu a avut atunci curajul să ia taurul de coarne şi capra de ţâţe şi să mărturisească sincer, că toate emisiunile ei stau sub semnul măscărelii? Acum e târziu. Teo are multe calităţi şi o inteligenţă mult peste medie. Dorinţa de a sta pe cai cât mai mari şi pe bani cât mai mulţi a făcut-o să accepte un compromis greu de acceptat şi să se fandosească în speranţa că gospodinele, care formau publicul ei ţintă, nu vor observa prefăcătoria şi minciuna poleite cu aurolac. Mă bucură că Teo a descoperit, precum Socrate, gustul amărui al cucutei.
E semn că se poate reinventa şi că nu e chiar totul pierdut. Poate că din acest moment va înceta să mă mai urască cu frenezia din ultimii ani şi va înţelege în sfârşit că pe ecranul televizorului este imposibil să minţi şi că în teatru şi în televiziune, „dacă eşti obligat să mănânci un căcat trebuie să-l mănânci cu poftă” aşa cum îmi spunea profesoara mea, Olga Tudorache, omul căruia îi datorez multe în viaţă şi căreia îi sărut mâinile pentru tot ce m-a învăţat. Şi bine şi rău. Poate cu Teo Trandafir am fost prea dur. Poate nemeritat de dur. Aşa cum scriam acum vreo cinci ani, în „Star”, timpul a dat şi dă adevărata valoare tuturor acelora care îşi înmoaie buzele în butoiul cu lichid ameţitor al celebrităţii. Teo trebuie din nou să înveţe să meargă cu metroul, să se uite în ochii oamenilor în piaţă, dar mai presus trebuie să înveţe să nu se mintă pe ea şi să vadă că dincolo de poleiala pe care o tot foşnea în emisiune se ascund fecalele unei realităţi urât mirositoare. Bun venit în clubul celor cu insomnii, Teo Trandafir.
Astăzi, Gică Contra vă urează să aveţi ploicică de surcică şi mieluţ cu prepuţ.
