Pe la sfârşitul anului 1990 am fost prima oară în Republica Moldova pentru a scrie despre războiul, care izbucnise în Transnistria. Am intrat spre seară şi, de la graniţă, am luat , în maşina noastră, un sătean, până în comuna, unde locuia el. Omul ne-a găzdiut cu multă ospitalitate.
Eu credeam, atunci, în podul de flori, de peste Prut, credeam că şi noi şi ei, aşteptam unirea şi toate cele. Omul m-a lămurit repede. Moldovenii nu au nimic cu românii, nici o simpatie, nici o dragoste, dimpotrivă.
De atunci am fost de multe ori la Chişinău, unde am prieteni buni şi tot ce am aflat în ultimii, aproape, 20 de ani, nu a făcut decât să întărească ce mi-a explicat acel om simplu, de la ţară. Nu ştiu de ce este aşa. În afara unor intelectuali, oamenii de rând ne antipatizează, asta este situaţia. ?
Ţinând cont de această realitate Vladimir Voronin a încercat să facă multora pe plac, atribuind mişcările de stradă românilor. Este evident că el încearcă, în mod disperat, să îşi consolideze poziţia şi să scape, probabil chiar de puşcărie pentru că nu este de loc bine văzut de către concetăţenii săi. Peste toate necazurile, pe care le are, el este şi un om suferind, având „boala” care l-a răpus şi pe Elţîn, o beţie permanentă.
Altfel, noi vedem ce am trăit şi în România, în urmă cu aproape 20 de ani. Doar că acolo s-ar putea să fie mai dur pentru că se pare, manifestaţiile sunt chiar spontane şi tinerii, care au ieşit în stradă, vor fi lăsaţi singuri. Nici o mare sau mică putere nu vrea să se amestece în Republica Moldova. Din păcate acolo sunt puţine şanse să apară vreun Front de Salvare Naţională sau măcar „terorişti”. Cum se întâmplă mai peste tot în lume alegerile vor fi validate şi fraudele – am auzit flagrante – uitate.
Vor continua vărsări de sânge şi, timp de multe săptămâni, oamenii vor fi arestaţi. Să dea Dumnezeu să mă înşel!
Horia Tabacu
