Vrei, sau nu vrei să crezi, dragă consumatorule de televiziune, deşi nu eşti la biserică, sinagogă sau moschee, televiziunea este parte integrantă din familia ta, din viaţa ta. Îţi oferă pornocăpşunele cu silicoane şi sex virtual atunci când nevasta ta sforăie de se cutremură casa, meciuri de fotbal, ca să ai ce comenta cu prietenii, subiecte pentru mica bârfă de la serviciu, informaţii utile despre vreme şi chiar şi despre Dani Oţil, dar mai ales îţi oferă spectacol.
Pentru cititorii care se cred intelectuali, dar care habar n-au care e diferenţa structurală între hermeneutică şi fenomenologie şi care este primul român faimos care a reuşit să aplice ambele metode de cercetare (M.E., dau iniţialele ca să nu las totuşi lumea în ceaţă), televiziunea este o bucată de existenţă zilnică, aşa cum e luatul pâinii şi datul zăpezii de pe maşină. Ieri dimineaţă, am auzit în faţa blocului câteva comentarii referitoare la episodul de duminică, în care Tolea soţul cu muşchi al înjuratei Magda Ciumac a încercat să-l bage pe Dan Diaconescu în tomberon.
Am ajuns acasă şi am început să caut cu înfrigurare, pe net, să văd unde găsesc episodul respectiv şi să văd dacă Tolea a reuşit să-l păcălească pe vulpoiul de Diaconescu. Cu detaşarea necesară, spun sincer că Diaconescu a dat dovadă la faza asta de lipsă totală de umor pentru că nu a intrat de bună voie în tomberon. Era crispat, stresat, dar mai ales speriat. Apelurile lui repetate la Poliţie şi cererile lui ca Tolea să fie arestat mi s-au părut ridicole. Tolea, cu gândirea lui rudimentară, dar nu lipsită de logică şi miez, i-a făcut lui Diaconescu un mare serviciu. Acela de a-i oferi posibilitatea de a se da în spectacol şi a face altceva decât face el de obicei. Pun pariu că dacă Diaconescu ar fi intrat în tomberon audienţa ar fi explodat în acel moment şi ar fi ţinut-o aşa până spre dimineaţă.
Deşi emisiunile lui Diaconescu au nerv, suspans şi dramul de nebunie necesar oricărei emisiuni de televiziune de succes, nu pot să nu le reproşez rigiditatea şi lipsa de umor. Ideea lui Tolea de a aduce, în direct, un tomberon, în care a încercat să-l bage (cu forţa) pe Diaconescu cel Serios nu e una de mare subtilitate intelectuală şi s-ar fi vrut a fi o metaforă. Mult prea rigid şi lipsit de spirit ludic, Diaconescu a evitat să intre în joc, ratând la mustaţă un spectacol în care el să fie pe post de „victimă”, postură care nu prea îi convine.
Toată povestea asta cu băgatul lui Dan în tomberon are un tâlc mai adânc şi decât lacul Titicaca din America de Sud, şi decât iazul Mimipipi din judeţul Teleorman. În marea lor majoritate, cei care sunt la butoanele unor emisiuni de televiziune cu audienţă au senzaţia că sunt zeităţi coborâte cu hârzobul din cer şi că sunt intangibili. Tot ce spun sau ce fac trebuie să fie literă de evanghelie. Lipsa de umor şi autopersiflare e un flagel care bântuie cu furie printre vedetele de televiziune şi a virusat mai toate vedetele de la Teo Trandafir şi Şerban Huidu la Dan Diaconescu şi Andreea Esca.
Toţ, sau aproape toţi, se feresc de ridicol în faţa camerelor, mai ceva decât se fereşte un copil preşcolar de injecţia cu Polidin. Printre puţinii capabili să facă faţă unor situaţii care i-ar putea arunca direct în nisipurile mişcătoare ale ridicolului, dar care au capacitatea de a ieşi precum pinguinul din apele îngheţate, se numără Dan Negru, Florin Călinescu din perioada Pro, Daniel Buzdugan, Gabi Jugaru şi cam atât pentru că ar trebui să iau multă lecitină să mai îmi vină în minte cineva. Ridicolul şi expunerea controlată la ridicol fac parte integrantă din joc şi a nega jocul e mai greu de acceptat decât a nu respecta regula jocului, cum zice nea Huizinga în Homo ludens.
Astăzi, Gică Contra vă urează să aveţi bombonele din uraniu îmbogăţit şi castori cu proteze dentare.
