Cele două principii, determinante pentru viaţa noastră, sunt principiul plăcerii şi principiul realităţii. Luăm decizii, în funcţie de starea noastră afectivă. Trăirea, care reprezintă gradul de concordanţă sau neconcordanţă dintre un obiect sau o situaţie şi tendinţele noastre, se numeşte stare afectivă.
Durerea senzorială
Acest tip de durere, reprezintă o excitare intensă a terminaţiilor nervoase. Nu există reprezentat pe scoarţa cerebrală, un centru al durerii, aceasta fiind resimţită în tot creierul. Nu se cunosc organe de simţ specifice durerii. Terminaţiile nervoase, sunt pretutindeni în organism iar când sunt stimulate, transmit un impuls creierului. Durerea, poate fi provocată de stimuli fizici, chimici sau de altă natură. Deşi este neplăcută, această stare nu este comparabilă cu următorul tip de durere.
Durerea sufletească
Fiecare fiinţă umană este unică, iar individul, iubeşte şi suferă în felul său. Sintagma ,, mă doare sufletul“, este specifică fiecărui om în parte. Putem vorbi de plăcut sau dezagreabil, când trăirea este de slabă intensitate. Când aceste stări depăşesc o anumită intensitate, discutăm despre emoţii. Plăcerea sau neplăcerea, ne guvernează existenţa afectivă.
Încă din vremea lui Epicur, se spunea că răul, neplăcerea, se află în dorinţă. Budiştii, au mers mai departe şi au spus că durerea se află în dorinţă. Ei propun un sistem de exerciţii fizice şi psihice, care să ducă la suprimarea durerii şi atingerea stării de nirvana.
Dezagreabilul, presupune un anumit raport, între energia de care dispunem şi cea pe care o cheltuim. Suferinţa, reprezintă cenzura de care avem nevoie, pentru o poziţionare corectă în realitatea cotidiană. În mediul religios, suferinţa are o mare însemnătate, fiind menţionată adesea, ca fiind o treaptă spre mântuire. Practic, dacă nu cunoşti durerea, nu ai cum să apreciezi bucuria.
Un mare OM al neamului românesc, spunea că ,,doina este făcută din suferinţă”, dar nu orice fel de suferinţă, ci una continuă şi de durată. Sigur că experimentând durerea o perioadă mare de timp, aceasta se transformă în suferinţă, apărând ca reacţie imediată frica.
Cea mai mare frică pe care o cunoaşte omul, este frica de moarte. Atunci când oamenii vor înţelege că moartea, reprezintă numai o virgulă în existenţa noastră şi nu un punct, se va produce şi eliberarea de frică, implicit de suferinţă. Limitele umanităţii nu au fost atinse în niciun domeniu, iar speranţa de mai bine, este cea care ne motivează să ne înţelegem ca fiinţe socio-culturale.
Până atunci, rostul suferinţelor, reprezintă pregătirea pentru existenţa noastră prezentă şi viitoare.
Psiholog,
Dragotoiu Adrian
