De-a lungul timpului, nevoia oamenilor de a se ruga sau de a aspira frenetic către Dumnezeu a fost adeseori tot atât de intensă ca şi nevoia de a lucra, de a construi, de a iubi şi de a se bucura.
Simţul tainic al sacralităţii exprimat astfel este un inefabil imbold misterios, venit din adâncul firii noastre, o trăire copleşitoare transfiguratoare fundamentală. Omului nu îi este de ajuns să contemple, plin de uimire, frumuseţea mării, a munţilor, a norilor, a capodoperelor sau a formulelor matematice ce exprimă legile naturale. El trebuie să fie un suflet care aspiră în mod constant pentru a atinge un înalt ideal sacru, un suflet care caută lumina divină în mijlocul întunecimii lucrurilor şi care, străbătând căile sublime ale evoluţiei spirituale, renunţă la el însuşi pentru a ajunge la substratul absolut divin, invizibil la prima vedere, al acestei lumi. Forţa spirituală se arată, la o analiză atentă şi lucidă, a fi tot atât de necesară reuşitei în viaţă, întocmai ca şi cea intelectuală şi vitală.
Tocmai de aceea trebuie să reînviem cât mai repede în noi aspectele ce ţin de nivelele spirituale ale fiinţei care, mai mult decât cele intelectuale sau vitale, imprimă personalităţii noastre sens şi putere şi, mai ales, fac să crească în noi Simţul Sacrului sau Simţul Divinului. Sacralizarea intensă şi profundă a spaţiului şi a timpului transformă la modul fundamental întreaga noastră existenţă. Din acel moment, natura nu mai este inertă, ci vie; nu mai există nimic care să nu fie sub semnul lui Dumnezeu, totul devenind o manifestare a Sa. Această viaţă originară, profundă şi unică se simte mai ales atunci peste tot, în tot şi în toate, în minerale, în flori, în animale, în oameni şi în Universul întreg.
Simţul tainic al sacrului transformă şi iluminează la modul fundamental tot ceea ce ne înconjoară şi, pe un alt nivel, călăuzeşte cele mai înalte aspiraţii ale făpturii spre realizarea supremă, spre desăvârşire. Acest simţ tainic este adeseori întâlnit la fiinţele pline de puritate şi candoare. El apare de asemenea şi se amplifică în mod gradat la fiinţele umane care utilizează zilnic Arta Binecuvântării realizând binecuvântări şi autobinecuvântări. Aspiraţia către Dumnezeu diferă ca formă de manifestare, începând de la rugăciunea scurtă şi intensă, până la meditaţia profundă, de la cuvintele intens trăite care sunt rostite cu simplitate în faţa troiţei şi până la cântecele profund inspirate, extatice, din catedrale. Aspiraţia frenetică spre Dumnezeu înseamnă, uneori, chiar geamăt al sufletului, lacrimi lăuntrice şi nu vorbe goale de sens. (A.M.)
