Mateiu Caragiale este nu doar un autor, ci şi un om fascinant. Atât opera, cât şi viaţa lui stau „sub pecetea tainei”. Ambele sunt greu descifrabile, dar şi pline de un parfum ciudat, chiar dacă efectul acestuia poate fi, uneori, traumatizant. Nu e de mirare, aşadar, că numeroşi scriitori, istorici şi critici literari – din cei dotaţi cu rafinament, evident – s-au aplecat atât asupra scrisului, cât şi asupra existenţei, plină de enigme, a lui Mateiu.
Constat, cu mare plăcere, că destui dintre cititorii rubricii, care n-ar fi declarat vreodată, cu mâna pe inimă, că se dau în vânt după istorie literară sau după eseistică, sunt interesaţi de viaţa lui Mateiu, de relaţiile pe care acesta le-a avut cu contemporanii săi. Această curiozitate şi, implicit, plăcere a lecturii îmi confirmă că existenţa acestei rubrici n-a fost întrutotul zadarnică. Chiar şi atunci când am mai forţat nota, propunând scrieri mai dificile şi, implicit, mai indigeste. Dar, de acum înainte, încrederea în forţa, răbdarea şi înţelegerea celor care parcurg „Luxul…” s-a transformat în certitudine. Drept pentru care îmi permit să mai fac o mărturisire.
Spuneam, săptămâna trecută, că lucrez, de ceva vreme, la o carte despre Mateiu. Şi m-am gândit că poate fi interesant ca şi lectorii rubricii să pătrundă în laboratorul unei asemenea întreprinderi. Fapt pentru care, atât în privinţa „Jurnalului” aşternut de Mateiu între 1927 şi 1935, cât şi a însemnărilor lui Krikor Zambaccian, n-am făcut altceva decât să vă ofer fişele mele de lectură, textele de la care pornesc în alcătuirea viitoarei cărţi, căutând să le leg într-un fel anume, să le interpretez şi să sugerez o altă cale de înţelegere a vieţii şi operei autorului „Crailor…”, nu neapărat absolut originală, ci cumva diferită de cele anterioare.
Iată, în continuare, un alt text pe care simt nevoia să vi-l propun atenţiei, fiind vorba în el de o anumită viziune asupra scriitorului în cauză, menită să vă familiarizeze cu unele trăsături de caracter ale sale. Este vorba de un studiu al lui Ovidiu Ivancu, intitulat „Portretul unui balcanic: Mateiu Caragiale”. Sper să vă placă şi să vă stârnească dorinţa de-a-l comenta:
De regulă, orice demers care vizează istoria literaturii este cu desăvârşire lipsit de importanţă dacă nu scot la iveală date noi, aspecte biografice inedite, informaţii care nu au văzut niciodată lumina tiparului. Cu toate acestea, tendinţe moderne în interpretarea textelor literare stabilesc o indisolubilă şi organică legătură între operă şi biografie, ambele guvernate de semnificative resorturi psihice comune. Conform unor asemenea teorii, opera literară este ecoul unor fapte de viaţă, factologicul beletristic putând fi privit şi ca rezultat al unor momente biografice mai mult sau mai puţin asumate voluntar. Prin prisma acestei teorii, datele seci ale unor biografii pot releva analogii interesante cu textul în sine, contribuind chiar la o mai exactă înţelegere a acestuia.
Sunt, desigur, şi scriitori a căror biografie nu poate fi decât forţat pusă în legătură cu opera literară. Nu este, însă, cazul lui Mateiu I. Caragiale întrucât opera lui Mateiu Caragiale este o confesiune abil disimulată, este foarte posibilă (nu s-a făcut până acum, dar – desigur – se va face) şi îndreptăţită lectura ei psihanalitică precum şi interpretarea, din aceeaşi perspectivă, a vieţii autorului ei. Mai mult decât atât, Mateiu Caragiale însuşi are conştiinţa că reprezintă un homo theatralis, un personaj pentru care nu literatura sau morala sunt importante, ci împăcarea cu sine însuşi. Despre opera lui se spune că poartă amprenta particulară a spiritului dunărean, a cărui forfoteală pestriţă nu poate fi întâlnită decât în Bucureşti.
Se desprinde aproape ca o evidenţă faptul că o operă cu certe elemente de balcanism, în măsura în care este privită ca o proiecţie a psihicului şi a vieţii în sine, camuflează o biografie balcanică. Suprapunând, deci, existenţa mateină (boemă şi chiar vulgară pe alocuri) temperamentului tipic personajului balcanic, vom privi biografia lui Mateiu (şi interesantele momente în care ea se intersectează cu cea a lui I.L Caragiale) făcând o legitimă şi necesară mutaţie, o substituţie a omului cu personajul. În plus, viaţa şi opera lui Mateiu Caragiale se înfăţişează atât de indestructibil legate încât a încerca să-i înţelegi scrisul fără sprijinul biografiei pare o operaţie hărăzită de la început eşecului pentru că omul a devenit el însuşi personaj al literaturii sale. Pitoresc, boem şi nu de puţine ori ridicol, Mateiu Caragiale fascinează, înainte de toate, prin sine însuşi.
La 14 ani îşi confecţionase deja lumea imaginară care îi va servi de refugiu. Rădăcinile afective ale acestei precocităţi trebuie căutate în copilăria scriitorului. O copilărie care debutează nefast în 1889 (Mateiu avea patru ani), când tatăl, Ion Luca Caragiale, ajuns acum Director Executiv al Teatrelor, se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly, făcând din tânărul Mateiu, născut în urma legăturii dramaturgului cu Maria Constantinescu, un bastard. Faptul nu este deloc banal şi, cu atât mai puţin, lipsit de importanţă, repercusiunile sale în timp făcându-se simţite pe tot parcursul existenţei scriitorului. Preluând tezele lui Adler, putem identifica în toate acţiunile ulterioare ale lui Mateiu, precum şi în natura relaţiei pe care o întreţine cu tatăl său natural, apariţia şi dezvoltarea complexului primului născut detronat. Copilăria este o perioadă pe care Mateiu o evită atât în discuţiile cu ceilalţi, cât şi în jurnalul său.
Despre anii copilăriei Mateiu nu a scris nimic în jurnal sau în vreuna din notele cu caracter autobiografic. Într-un scurt pasaj al ciornei capitolului „Spovedanii”, Mateiu vorbeşte despre un copil care „deşi ă…â alintat, nu era vesel”. Perpessicius consideră pasajul ca o aluzie la perioada copilăriei. Aspiraţia balcanică spre reverie, spre fabulos, se loveşte violent de o realitate prozaică, deloc încurajatoare. Deşi se bucura de atenţie din partea tatălui, pe Mateiu îl va dezonora condiţia mediocră a mamei (de reţinut că în certificatul de căsătorie al scriitorului, mama sa figura ca fiind născută la Viena, fapt cu desăvârşire fals) şi încăpăţânarea tatălui de a ironiza dur orice formă de nobleţe (în accepţiunea pe care o dădea Mateiu acestei noţiuni).
Toate acestea se vor acutiza, însă, în timp, când complexul bastardului va depăşi faza lui de manifestare incipientă. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Barbu Cioculescu „grafia ălui Mateiuâ din anii de şcoală, seamănă până la imitaţie cu cea paternă”. Criticul vede în aceasta strădania bătrânului Caragiale de a se ocupa în mod serios de educaţia primului său fiu. Dincolo de această concluzie, poate discutabilă la o analiză mai profundă, rămâne ideea că tânărul Mateiu are ocazia de a-şi cunoaşte tatăl încă din copilărie, fiind posibil ca latenţele tensiunilor ulterioare dintre cei doi Caragiale să se fi născut în chiar această perioadă dificilă. Acceptând constatarea lui Alexandru George conform căreia despre biografia mamei „nu ştim aproape nimic ă…â dincolo de ceea ce poate rezultă din laconismul puţinelor acte” , adăugându-i, în acelaşi timp, observaţia că mama lui Mateiu era de o condiţie materială şi intelectuală comună, vom înţelege mai bine de ce tânărul crai, în nevoia de a găsi un vinovat care să-i legitimeze frustrările, nu se putea focaliza decât asupra tatălui. În primii ani ai şcolii, Mateiu îşi alege drept prieteni copii cu descendenţă aristocratică (sau care, în mod compensatoriu, suplinesc lipsa unui impresionant arbore genealogic cu o avere pe măsură).
Acceptat aparent fără prea mari probleme într-o companie atât de selectă, el resimte permanent şi dureros diferenţa între el şi ceilalţi copii, rod ai căsătoriei lui Ion Luca Caragiale. Pe lângă aceasta, frustrarea trebuie să-i fi sporit de fiecare dată când era strigat în catalogul şcolii, acolo unde era trecut pe numele mamei (Constantinescu Mateiu). În 1889, la numai 14 ani, Mateiu inventează o genealogie onorabilă familiei sale, descoperind că strămoşii din partea mamei sunt ţărani înnobilaţi de Mihai I, iar descendenţii pe linie paternă aparţin unei familii aristocratice italiene. Acest acut antagonism dintre imaginaţie şi realitatea destinului matein va genera multitudinea trăsăturilor excentrice ale personalităţii lui Mateiu I. Caragiale. Scriitorul arborase o mască impenetrabilă, se refugia în forul său interior, dar era şi un personaj pitoresc al vieţii literare, chiar frecventator al boemei, lipsit în toate de simţul măsurii. Discutabilă, desigur, existenţa acestui complex al primului născut detronat, biografia mateină oferind argumente atât celor care susţin cât şi celor care neagă existenţa lui.
Fapt este că nimeni – în virtutea documentelor existente – nu poate nega frustrarea lui Mateiu, relaţia sa cu totul specială cu I.L.Caragiale. Condiţia modestă a genealogiei sale îl determină pe Mateiu să-şi atribuie descendenţe fabuloase care, descoperite, îi conferă conştiinţa unei superiorităţi traductibile în plan real printr-o fisură între el şi societate. Odată făcut acest pas, dezinteresul total pentru orice fel de activitate practică generatoare de linişte materială, este de înţeles. Vocaţia eşecului este, deci, consecinţa directă a conştiinţei superiorităţii. Pe când avea numai 18 ani, Elena Farago, menajeră atunci a familiei Caragiale, este curtată insistent de Mateiu, care îşi atribuia, încă de la o vârstă fragedă, o maturitate precoce. Colegii de şcoală îl porecleau „contele”; în mare măsură, porecla era, evident, peiorativă, viitorul scriitor, însă, lua totul în serios.
La 20 de ani, Mateiu I. Caragiale soseşte la Berlin, împreună cu familia tatălui, pentru a face studii de drept. Elev cu bune rezultate în copilărie, Mateiu se dovedeşte un student îndărătnic, nu frecventează cursurile şi ignoră orice preocupare serioasă. A vorbi despre o vocaţie a eşecului implică o definire succintă a concepţiei mateine despre viaţă. Situaţia materială bună a tatălui, stabilitatea oferită de ea era, în concepţia mateină, rodul unor lovituri financiare iscusite ale bătrânului Ion Luca Caragiale. Perpessicius înclină să atribuie prosperitatea materială a familiei Caragiale unei munci asidue, unei acumulări treptate. Alexandru George, dimpotrivă, crede că „nu este exclus ca Mateiu să fi înţeles ceea ce era prea evident şi anume că relativa bunăstare a tatălui nu era rezultatul trudei literare, ci hazardul unor moşteniri”.
Mateiu, într-o adevărată tradiţie balcanică, excludea ideea efortului de a cuceri o poziţie în societate, înlocuind-o cu aceea de a obţine totul dintr-o singură lovitură. Ideea de a urma dreptul şi de a trăi în Berlin cu o sumă modestă i se părea inacceptabilă. În primăvara anului 1905, I.L. Caragiale realizează inutilitatea prezenţei lui Mateiu la Berlin, expediindu-l în ţară. Ruptura dintre tată şi fiu se acutizează, episodul Berlin fiind marca unui dublu eşec: pe de o parte, Mateiu se întoarce în ţară cu acelaşi statut, pe de altă parte, în ochii tatălui el apare ca un pierde-vară incapabil să-şi asume destinul unui om matur. Această din urmă consecinţă riscă să treacă neobservată pe temeiul că, oricum, ideile şi opiniile bătrânului Caragiale nu-l afectează prea tare pe Mateiu.
În realitatea, însă, nepăsarea balcanică imposibil de negat în structura temperamentală mateină devine cu atât mai pronunţată cu cât Mateiu resimte acut dispreţul tatălui său ca pe un dezacord nu faţă de o anume situaţie sau conjunctură, ci faţă de toate demersurile sale, indiferent de zona în care s-ar plasa acestea.
Ajuns în ţară. Mateiu doreşte o reabilitare, manifestându-şi intenţia de a deveni ofiţer. Examenul îl pune, însă, în faţa unui al doilea eşec. Din cauza constituţiei sale fizice, este respins.
Oricum, moralitatea în accepţiunea ei clasică, îi era străină lui Mateiu, aşa că îl putem ghici trecând cu relativă uşurinţă peste consecinţele desfrâului din perioada berlineză, dar nu acelaşi lucru se poate spune şi despre impactul pe care îl are respingerea de la şcoala de ofiţeri, pe un motiv atât de jignitor pentru un individ convins de superioritatea sângelui albastru care îi curge prin vene. Din descrierea sugestivă făcută de George Călinescu în „Istoria literaturii române de la începuturi până în prezent” surprindem un Mateiu I. Caragiale care acordă o deosebită atenţie mersului, ţinutei, convins fiind că un aristocrat e dator să-şi etaleze nobleţea în orice situaţie, dovedindu-se nu numai un erudit desăvârşit, ci şi o prezenţă fizică agreabilă. Intuim, astfel, lovitura pe care trebuie s-o fi resimţit din plin „contele”, respins la un examen tocmai din cauza constituţiei sale fizice.
Reînscris la Facultatea de Drept, de această dată la Bucureşti, Mateiu promovează câteva examene, dând speranţe tatălui său. Din păcate, în 1907, în plină sesiune, se îmbolnăveşte grav, I.L. Caragiale luându-l la Berlin pentru refacere. Întors în capitală la 22 septembrie 1907, abandonează din nou facultatea, preferând o viaţă dezordonată, întreţinută sporadic şi insuficient de o pensie pe care tatăl o trimite Mariei Constantinescu.
Singura speranţă a lui Mateiu rămâne ivirea unei conjuncturi favorabile ce urma a fi speculată fără scrupule, după propria mărturisire: „m-am gândit că ar trebui să profit de haosul, de debandada şi de confuzia ce constituie veritabila regenţă a României spre a intra în cariera diplomatică”. În goana sa după ascendenţe nobile, Mateiu ignoră o evidenţă: înainte de a fi strămoşul vreunui conte italian sau urmaş al unui ţăran înnobilat, este fiul celui mai mare scriitor român în viaţă (titlu conferit lui I.L Caragiale de multe nume grele în epocă). Atât numai şi i-ar fi fost de ajuns pentru a-i asigura nobleţea pe care şi-a dorit-o dintotdeauna. „Era sau nu conştient Mateiu că a-l avea drept tată pe marele dramaturg echivala – în mare măsură – cu a avea sânge albastru? Poate că în tot procesul de iluzionare a lui Mateiu aspectul cel mai bizar să fie faptul că ignora şi dispreţuia existenţa tatălui său”.
Consideraţia lui Alexandru George nu este decât în parte adevărată pentru că, în cele din urmă, Mateiu va fi mândru să se identifice drept descendent al lui I.L Caragiale. În iunie 1812, Mateiu I. Caragiale vine la Berlin cu prilejul morţii tatălui său. Reîntors în Bucureşti, îi cere unui bun prieten, Uhrynovsky, redactor la „Lîindependence roumaine” să publice un anunţ în care să fie specificat faptul că Mateiu este singurul reprezentant, în Capitală, al familiei Caragiale. Sigur, gestul poate fi pus pe seama oportunismului balcanic matein, nefiind excluse anumite avantaje ce puteau fi obţinute în urma unui asemenea demers. O altă semnificaţie a gestului, însă, ne trimite cu gândul la ideea că Mateiu recunoaşte tacit valoarea literaturii scrise de părintele său, nemaigăsind nimic umilitor în a se revendica dintr-un Caragiale acum recunoscut şi venerat.
Cu siguranţă, un calcul politic, o tendinţă de folosire în scopuri proprii a morţii dramaturgului, a existat, concretizându-se la un moment dat. Moartea lui Caragiale departe de ţară a sensibilizat puternic clasa politică a vremii. Mateiu va profita de această conjunctură: lui Alexandru Bădărău, ministrul Domeniilor, i-a mărturisit Mateiu I Caragiale că fusese ultima dorinţă a tatălui său aceea de a-l vedea ataşat pe lângă liderul takist (în ultima perioadă a vieţii, I.L Caragiale simpatizase politica lui Take Ionescu).
În perioada cât a ocupat funcţia de şef de cabinet la Ministerul Domeniilor, Mateiu a primit „Coroana României” şi „Ordinul Sfânta Ana”. Ideea propriei superiorităţi nu-l părăseşte niciodată, comportându-se ca unul dintre personajele „Crailor”, Paşadia: „Atunci când, învingător, ar fi putut totul, n-a mai dorit nimic, izolându-se într-un imens orgoliu”.
Acelaşi an 1912 marchează în biografia lui Mateiu un episod românesc, desprins parcă din romanul lui Nicolae Filimon. Un oarecare Bogdan – Piteşti, redactorul ziarului „Seara”, îi oferă lui Mateiu sume importante de bani, deşi acesta nu a semnat nici măcar un singur rând pentru „Seara”. Tânărul Mateiu întreţine, în schimb, relaţii intime cu amanta ziaristului, cea care îi propune nici mai mult nici mai puţin decât jecmănirea lui Bogdan – Piteşti. Zece ani mai târziu (1922), devenirea lui Mateiu urmează cursul ei firesc (raportând-o la faptele de viaţă pe care le-am amintit deja), încununându-se cu un mariaj straniu, în deplină consonanţă, însă, cu masca pe care Mateiu şi-a construit-o laborios şi care a ajuns, finalmente, să-l reprezinte.
El se căsătoreşte cu Marica Sion; Mateiu avea 38 de ani, Marica 63 (cu cinci ani mai în vârstă decât mama romancierului, Maria Constantinescu). În plin secol XX, când libertinajul şi încălcarea cutumelor (chiar şi în materie de căsătorie) se constituie într-un veritabil mal de siécle, Mateiu resimte dureros, organic aproape dispariţia respectului general faţă de cei cu sânge albastru. Căsătoria îi oferă accesul în rândul nobililor (Marica Sion avea descendenţă nobilă) şi, totodată, un domeniu (Sionu) pe care stema familiei Caragiale va şi flutura o vreme.
În iarna anului 1936, Mateiu se stinge din viaţă. O viaţă în care utopia a devenit adesea realitate. Mateiu I. Caragiale şi-a instigat contemporanii prin aerele şi comportamentul său ciudat. A reuşit să devină un caz înainte de a fi o valoare recunoscută.
Pe mâine, pentru o nouă fişă de lectură legată de „cazul Mateiu I. Caragiale”.
Dan Mucenic
