Încă de la începerea interminabilei serii de negocieri cu sindicatele (şi acum, departe de a se fi încheiat), adică de la începutul acestui an, guvernanţii s-au angajat – pentru a limpezi, într-un anumit fel, apele aşa de tulburi ale diferenţelor inexplicabile dintre veniturilor unor bugetari având aceleaşi nivel al studiilor, dar lucrând în domenii diferite – să elaboreze, în cel mai scurt timp cu putinţă, o lege unică a salarizării. Ba chiar s-a şi stabilit un anumit grafic al desfăşurării discuţiilor pe această temă.
Redactarea unui asemenea act normativ nu-i o treabă deloc simplă, ea implicând nenumărate dezbateri, având în vedere că atinge un domeniu cum nu se poate mai delicat – veniturile bugetarilor. Era de aşteptat, aşadar, ca el să impună un timp îndelungat de finalizare şi o muncă intensă. Precipitat şi superficial ca de obicei, premierul a decis ca termen ultim de adoptare, absolut nerealist, sfârşitul lunii aprilie şi a impus condiţia ca, prin această lege, salariile din acest moment să nu scadă, ceea ce constituie o imposibiliate, iar cerinţa respectivă – o aberaţie
Între timp, s-a ivit (parcă din senin) perspectiva înrobitorului împrumut extern, iar Fondul Monetar Internaţional a impus ca, până la sfârşitul lui 2009, această lege a salarizării unice a bugetarilor să fie gata de-a intra în vigoare. Fapt pentru care, conformist din fire, acelaşi premier a decalat termenul, în conformitate cu cerinţele FMI.
Circul de-abia acum urmează să înceapă. La o primă observaţie, s-a constat că la Curtea Supremă de Justiţie, venituri se învârtesc în jurul sumei de 14 mii de lei, procurorii, judecătorii şi profesorii universitari primesc şi ei vreo 11 mii, în condiţiile în care salariul preşedintelui ţării abia de sare de 9,5 mii, ca să nu mai vorbim de miniştri. Ba, s-a făcut publică informaţia că funcţionarii şi conducătorii Fondului Proprietatea primesc lunar vreo 26 de mii, în medie. Asta în vreme ce salariul unui funcţionar public debutant este de 600 de lei.
Prima dispută, aflată încă la debutul ei, ar avea ca subiect salarizarea parlamentarilor, despre care se susţine că n-ar trebui luată în calcul, aceştia fiind, de două decenii încoace, cu mult deasupra legii. Iar cutuma trebuie păstrată, fiind teribil de mănoasă.
Unde se va ajunge, cum şi când, asta chiar nu ştie nimeni, în clipa de faţă. Cert este doar că salariile mari par intangibile, iar mărul discordiei îl reprezintă doar nişte fleacuri (raportate la veniturile de care vorbeam mai sus) de sporuri, de care guvernanţii de agaţă ca disperaţii, acordate celor care îşi numără cu grijă bănuţii atunci când cumpără varză şi cartofi, asta în condiţiile în care la îmbrăcăminte sau cărţi nici nu mai îndrăznesc să viseze.
Constantin Mirea
