Sunt convins că şi cititorii au rămas profund miraţi de vehemenţa cu care Mateiu vorbeşte, după mai bine de un deceniu de la moartea acestuia, despre un fost prieten – Alxandru Bogdan-Piteşti, cel care, acceptă scriitorul, l-a împrumutat „foarte îndatoritor cu bani”. În ce termeni vorbeşte despre el suavul Mateiu? „Farsor”, „fanfaron de viţiu împotriva naturii”, „neputincios şi infirm”, „amator de artă foarte îndoielnic şi defel cunoscător”, „escroc grosolan”, un ziarist care „îi dădu în tărbacă (…)într-un chip grobian şi burlesc” pe adversarii lui Grigore Constantinescu, zis „Nababul” şi încă multe altele.
Vă ofer, în continuare, alte fragmente din jurnalul autorului „Crailor de Curtea Veche”, dedicate aceluiaşi Bogdan-Piteşti, sugerându-vă să le parcurgeţi cu maximum de atenţie:
Câteva luni după aceea (după condamnarea la închisoare a lui Piteşti – n.n.), în toamna lui 1913, încetez fără vreun motiv serios să-l mai văd pe Bogdan-Piteşti. Cred că data la care „Seara” (ziar condus de Al. Bogdan – n.n.) îşi încetează activitatea nu e prea depărtată de cea a demisiei mele din postul de şef de cabinet. Dacă din punct de vedere al distincţiilor rezultatele au fost neţintite – imbecilul de Ciorăneanu a decroşat în acelaşi răstimp cinci cravate de comandor şi două plăci de mare-ofiţer, pe care Take Ionescu le-a solicitat personal pentru şeful său de cabinet – din punct de vedere material, ele au fost nule. Când ministrul meu a avut prilejul să dispună de fondurile cabinetului său, n-a vrut să-mi dea nimic, probabil fiindcă avusesem naivitatea să-i împrumut, într-o seară de noiembrie 1912, cele şapte sute de lei pe care o zi întreagă le căutase peste tot.
În 1915, am reînnodat legăturile mele cu Bogdan-Piteşti. În timp ce eu, după demisia mea, trecusem prin clipe foarte grele, până când tot Uhrynowsky mi-a făcut rost de locul de corespondent al agenţiei „Milli” (după aceea „Asmanli”) pe care l-am păstrat timp de opt luni, Bogdan-Piteşti făcea o afacere care trecea dincolo de tot ce îndrăznise a visa pe acest tărâm, şi care mi-a dovedit cu prisosinţă până la ce treaptă de stupiditate pot ajunge nemţii. Ei îl tocmesc ei pentru opera lor de propagandă în România şi îl păstrează mai departe ca atare chiar după ce condamnarea lui rămâne definitivă. Să fie, oare, asta faimoasa lor „Realpolitik”? Erzberger era cel de la care primea două sute de mii de lei pe lună şi din banii care îi trec astfel prin mâini, o bună parte îi rămâne. Cumpără case, terenuri, două automobile, tablouri, obiecte de artă, subscrie ca un brav gogoman la împrumutul naţional, la noi puneri în circulaţie de acţiuni. Refrenul lui repetat până la greaţă e „România – păi e ţara unde curge lapte şi miere”.
Curgeau, într-adevăr, dar numai pentru reptilele presei şi rechinii politici liberali. Dardanelele n-au putut ţine decât datorită trecerii pe timp de noapte a unui important convoi de muniţii. În jurul meu vedeam inşi, mari şi mici, sforărind mari gheşefturi. Şi eu, ce făceam? Cu mijloace neînsemnate, dar cu măsură folosite, duceam o viaţă frivolă, fadă şi falsă. Membru al unui club de marcă, cinând în marile restaurante, luând seara o sticlă de bere muncheneză sau cafeaua mea cu Kirsch, umblând numai cu trăsura, având relaţii distinse chiar şi printre puşlamale, ca, de pildă, ministrul de interne, Morţun, care îmi oferea întotdeauna un pahar de Porto, spre a-i ţine companie, când, seara, cina la „Capşa”, în cofetărie, cu o ceaşcă de şocolată, Morţun, fericitul beneficiar al convoiului destinat Dardanelelor.
Când dulcile „ape turceşti ale Agenţiei au secat, am început să mă împrumut de bani de la Bogdan-Piteşti, care se executa întotdeauna numaidecât. Şi pentru fiecare mie încasată în felul acesta, iscăleam o poliţă, nouă sau zece, dacă nu unsprezece. Ele au dispărut, toate, şi după câte mi-a povestit văduva lui Bogdan-Piteşti chiar ea le-a distrus, la moartea bărbatului ei. Unica lor urmă a rămas în registrele de socoteli ale lui Bogdan-Piteşti; soră-sa mi-a spus ceva acum zece ani, dar totul a rămas aici, fără să mai fie vreodată vorba despre toată această chestiune. Cu toate că redusă de catastrofa leului la a treizeci şi doua parte a contr-valorii lor, plata acestora m-ar fi încărcat foarte mult, oricum, şi, pe urmă, e tot atât o osândă asupra duşmanului.
Nu prea avem cum înţelege de ce-l considera Mateiu duşman pe cel care l-a împrumutat cu bani („ se executa întotdeauna numaidecât”) de câte ori a avut nevoie, ba încă bani pe care nici nu i-a restituit vreodată. Nu ne lămureşte prea tare nici o altă însemnare din „Jurnal”, deschizând anul 1935, pe care, totuşi, merită s-o parcurgem:
Nu mult după ce am reînceput să mă văd cu Bogdan-Piteşti, acesta cade grav bolnav – şi era în pragul unei operaţii. Ţiitoarea lui, cu care mă avusesem întotdeauna cum nu se poate mai bine, începuse să mă dezonoreze cu intimitatea ei şi să mă lege cu mult mai strâns de viaţa ei. Pe scurt, moartea lui Bogdan-Piteşti ar fi lăsat-o nu tocmai pe caldarâm; îşi cumpărase o pârlită de căscioară; ea nu voia să se mulţumească doar cu atât de puţin şi-mi destăinui mie gândul ei de a şterpeli, dacă drăguţul ei ar crăpa, banii pe care-i ţinea, cum îi era de obicei, la el – aproape, cum pretindea ea, un sfert de milion – şi ne înţeleseserăm ca ea să mi-i încredinţeze mie ca să se pună la adăpost. Bogdan-Piteşti scăpă de la moarte. Ne legarăm şi mai mult şi, când la începutul lui 1916, Bogdan-Piteşti, pe care fondurile ce le extorca de la propaganda germană nu-l mai săturau, se hotărî să plece în persoană la Berlin, spre a încerca să obţină un spor, puse, prin metresa lui, toate insistenţele spre a mă hotărî să-l însoţesc. Fu în felul acesta că plecam pentru a patra oară la Berlin.
Altceva nu mai aflăm din „Jurnal” în legătură cu Alexandru Bogdan-Piteşti. Dar cine era, de fapt, acesta? Vom începe, de mâine, investigaţiile.
Dan Mucenic
