Totul a început în vara lui 1968. Laureat al Olimpiadei de literatură română fiind, în vacanţa de vară de dinaintea clasei a XI-a am fost trimis pentru două săptămâni la Sinaia.
Am stat la frumoasa (pe atunci) tabără intenaţională din apropierea mănăstirii şi am avut bucuria de a cunoaşte mulţi adolescenţi pasionaţi de lectură, cu unii dintre ei rămânând prieten încă mulţi ani după aceea. Acolo, în urma unui concurs, am primit ca premiu o carte: „Craii de Curtea-Veche” de Mateiu I. Caragiale, apărută într-o ediţie de masă (însă îngrijită de Perpessicius), la „Albatros”, în colecţia „Lyceum”. Am citit-o, în câteva după-amieze, chiar acolo. Nu pot spune că mi-a plăcut, ci mai curând că mi-a creat sentimentul că, dincolo de întâmplările şi de personajele sale se ascunde ceva straniu, de nedescifrat, încă, pentru mine – cel de atunci.
Am mai spus, chiar în această rubrică, despre faptul că am recitit micul roman de zeci de ori până acum, adunând nenumărate ediţii ale sale, dar şi fişe cuprinzând interpretări critice felurite, dar şi amănunte ţinând de viaţa autorului, dar mai ales de procesul îndelungat şi anevoios de elaborare a insolitului text. Sunt pe cale a lega toate aceste informaţii strânse într-o viaţă, alăturându-le propriilor impresii, devenite – în timp – credinţe, după ce au trecut, întâi ca simple ipoteze, printr-un îndelungat stadiu de gestaţie
Nu intenţionez să transform spaţiul „Luxului lecturii” într-unul al prezentării cărţii (căci în aşa ceva tind a se transforma paginile de însemnări pe care nu încetez a le şlefui, plecând de la cele aflate, de-a lungul vremii, din spusele sau din scrisul unor Perpessicius, Barbu Cioculescu, Radu Albala, Alexandru George, Florin Manolescu, Matei Călinescu, Ion Vianu sau Ion Iovan, spre a-i numi doar pe cei mai cunoscuţi şi mai avizaţi dintre mulţii „mateini” cunoscuţi sau citiţi în.ultimele trei decenii şi jumătate, de când mă preocupă acest subiect). Poate că, din când în când, vă voi oferi câte un fragment mai interesant. Acum, însă, aş vrea să-mi ţin promisiunea făcută săptămâna trecută, legată de relaţia pe care Mateiu I. Caragiale a avut-o cu Alexandru Bogdan-Piteşti, o personalitate proeminentă şi controversată a perioadei trăite în România (din 1896, momentul revenirii sale din Franţa, la vârsta de 26 de ani, şi până la moartea survenită în 1922).
Voi începe prin a vă prezenta starea de spirit a lui Mateiu, legată de lipsurile materiale la care a fost supus în tinereţe, aşa cum reiese ea din „Jurnalul” ţinut, cu mari intermitenţe, în perioada 1927-1935, deci până cu un an înainte de prematuru-i deces.
Iată un prim fragment, scris pe data de 3 iunie 1935:
Mă voi întoarce aici foarte mult în urmă. Eram în liceu, chiar la vârsta când citeam „Arivistul”, adică la şaptesprezece ani, când aflasem de la excelentul meu director şi profesor de istorie Anghel Demetriescu, că unui tânăr la acea epocă (1902) îi trebuia să aibă neapărat la majoratul său un capital personal de o sută de mii de lei. La vârsta de douăzeci de ani, era cât p-aci să fiu legatarul unei moşteniri de aproape patruzeci de mii de lei; tatăl meu mi-a şterpelit-o. Aceşti patruzeci de mii de lei în 1905 – căci începând de anul următor puterea de cumpărare a leului a scăzut simţitor – mi-ar fi schimbat cu desăvârşire viaţa; pierderea lor mi-a fost fatală, prin ea am fost constrâns pe tot timpul tinereţii mele la lipsuri, la nemişcare, la inacţiune, cum sunt încă şi acum. Sunt una din victimele cele mai stoice, dar şi cele mai vulnerate de sărăcie şi de sărăcia mea de azi, de sărăcia mea de la 1916 încoace, autorul, autorul ei adevărat sunt eu. M-aş fi putut îmbogăţi şi de aş nu fi făcut-o, am o remuşcare căreia nimic nu i-ar putea descrie cât e de adâncă.
Era, la acel timp, căsătorit de zece ani cu Marica Sion (cu vreo două decenii mai vârstnică decât el), care adusese ca zestre o moşie la Fundulea (rebotezată de Mateiu – Sionu), unde scriitorul arborase un drapel cu blazon nobiliar de el însuşi inventat, dând astfel viaţă fantasmelor, care l-au bântuit dintotdeauna, că va fi fost de stirpe nobilă.
În strânsă relaţie cu tinereţea-i plină de lipsuri, scriitorul remorează, interpretându-le în cheie proprie, legăturile avute cu Alexandru Bogdan-Piteşti. Scrie Mateiu:
Refăcusem în 1912 cunoştinţa cu Bogdan-Piteşti. Ne-am legat repede. Mă duceam să-l văd foarte des; după moartea tatălui meu m-a împrumutat foarte îndatoritor cu bani. Era un farsor, destul de ieftin, dacă nu stereotip, pretinzând că e în acelaşi timp anarchist şi catholic, fanfaron de viţiu împotriva naturii, cu toate că neputincios şi infirm, amator de artă foarte îndoielnic şi defel cunoscător şi mai presus de toate escroc, dar un escroc grosolan şi naiv, de vreme ce se văzuse luat cu duba de nu ştiu câte zeci de ori şi expulzat. Coabita cu o mizerabilă creatură.
A.K., o jună poloneză dezdrumată, vulgară, necioplită şi ordinară, lipsită de caracter şi de demnitate, de bună-creştere şi de carte şi care sexualiceşte mi-a insuflat o vie repulsie. Bogdan-Piteşti o fotografiase în costum de tânăr fercheş şi în cel al Evei. Bogdan-Piteşti, care închiriase, graţie lui Grigore Cantacuzino, o grasă afacere, izbuti să i se dea de către acesta jurnalul „Seara”, în care îi dădu în tarbacă fără măsură, de-a valma, într-un chip grobian şi burlesc pe toţi cei pe care Cantacuzino îi onora cu intimitatea sau cu antipatia lui; adică pe toţi conservatorii-democraţi, pe ministrul meu îndeosebi şi pe patronii băncii Blanck. Cei din urmă în complicitate cu poliţia îi pun la cale o grosolană capcană în care animalul cade în plin, e arestat, judecat şi condamnat la nouă luni de puşcărie.
Sunt de reţinut toate cele puse în cârca lui Bogdan-Piteşti şi de comparat cu alte mărturii ale vremii. Contrastul este uimitor. Însă însemnările lui Mateiu continuă, istorisind încă alte grozăvii, aşa cum veţi putea citi mâine.
Dan Mucenic
