Una dintre cele câteva amintiri neplăcute din decursul carierei mele se leagă de stereotipia verbală a unui fost şef, care, atunci când i se reproşa câte ceva (şi i se reproşeau multe, căci respectivul nu se prea pricepea la nimic altceva decât la a da ordine stupide) spunea grav şi fără să clipească:
„Îmi asum decizia luată”. Astfel se încheiau toate discuţiile. Niciodată n-am înţeles însă ce presupunea această asumare. Când erorile erau prea mari, vina ne revenea tot nouă, cei care n-am ştiut să punem în operă, aşa cum s-ar fi cuvenit, ideea pentru care şeful guraliv şi incompetent îşi „asumase răspunderea”. Or, credeam atunci, şi continuu să cred, că a-ţi asuma o responsabilitate înseamnă să faci ceva pentru a îndeplini ceea ce ţi-ai propus, dar şi să şi tragi ponoasele faptului că nu s-au împlinit cele preconizate.
De aici plecând, am notat faptul că, precum şeful meu de odinioară, Traian Băsescu declară că îşi aumă „efectele acordului cu FMI”. Întrebarea firească este: cum? Efectele acestui acord privesc, în primul rând populaţia, al cărei nivel de trai va scădea mai mult ca sigur. Efectele repective îi privesc şi pe cei care vor intra în şomaj, pe cei cărora salariile le vor fi îngheţate, pe cei care nu vor mai primi salarii de merit, sporurile obţinute legal sau plata orelor suplimentare, dar şi pe micii întreprinzători care pot da lesne faliment. Şi încă alte categorii sociale – de la abia încropita clasă de mijloc în jos. Cum îşi asumă Traian Băsescu aceste efecte?
Îşi asumă, de pildă, decizia ANAF de a nu mai trimite prin poştă formularele privind veniturile, aşteptând să vină cetăţenii să şi le declare? Şi, dacă încasările vor scădea, va plăti din buzunar preşedintele sumele pierdute de stat în acest mod? Îşi asumă în continuare Traian Băsescu afirmaţia făcută în faţa reprezentanţilor funcţionarilor publici, care spune că „sunteţi (funcţionarii publici) singura şansă pentru România”? Chiar aşa? Rămâne la părerea că „nu avem probleme de cantitate, ci de calitate” în privinţa aceloraşi funcţionari, dar, chiar şi fără probleme, solicită reducerea numărului acestora? Îşi asumă răspunderea pentru trimiterea în sărăcie a foarte multor români?
Dar chestiunea cu asumarea răspunderii se mai poate pune şi altfel. Preşedintele Traian Băsescu şi-a asumat răspunderea în mod oficial şi explicit pentru mărirea salariilor profesorilor şi pentru mărirea pensiilor, promulgând legi în aceste domenii. Şi ce dacă şi-a asumat-o? Nu şi-a mai respectat cuvântul dat. Ce fel de asumare mai poate fi considerată aceasta?
În plină campanie electorală pentru câştigarea jilţului de la Cotroceni, Traian Băsescu susţinea că va reda cetăţenilor acestei ţări mândria şi demnitatea de a fi români. Şi ne ura: „Să trăiţi bine!” Cum trăim acum? Cine mai ţine cont de răspunderea asumată atunci, mai curând în derâdere, decât cu seriozitate?
Traian Băsescu, la fel ca şi fostul meu şef, utilizează o armă învechită şi lipsită de eficienţă: implicarea proclamată, dar nu şi pe cea concretă reală. Asta se cheamă demagogie. Adică vorbe multe şi fapte deloc. Asta ţine loc şi de bilanţul anilor petrecuţi (bine) în fruntea unui stat din ce în ce mai sărac, mai depresiv şi mai dezamăgit.
Hanibal Giurgescu
