Mă bucur pentru faptul că destui dintre cititorii statornici ai rubricii au reuşit să treacă testul – ceva cam dificil, recunosc – al parcurgerii unui eseu de substanţialitatea şi subtilitatea celui dedicat iubirii şi morţii de Patrick Suskind. Este, din punctul meu de vedere, un important pas înainte. Dar nu ne vom opri aici.
Aş dori să poposim asupra unui subiect care a stârnit şi va continua să stârnească multe şi aprinse controverse – relaţia dintre viaţa reală şi opera scriitorilor importanţi. Aş spune chiar mai mult: scriitori decisivi, înţelegând prin asta faptul că există artişti care influenţează multă vreme, prin operele lor, devenirea unor generaţii întregi de alţi artişti, pe care-i seduc, îi orientează, îi subjugă, cel puţin pe moment, iar desprinderea acestora de modelul devenit, uneori tiranic, marchează şi consfinţeşte reala lor originalitate – de va fi existând cu adevărat.
Voi porni de la un fragment din textul intitulat „Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de către Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită” şi apărut, recent, în paginile „României literare”. (Oltean prin naştere – în urmă cu exact 55 de ani – şi viaţă petrecută acolo până în prezent, poet şi romancier serios, cu vocaţie a construcţiei temeinice, Gabriel Chifu este una din amintirile dragi ale tinereţii mele: bărbat frumos şi comunicativ, serios şi aplicat, devotat scrisului şi meditaţiei.)
Iată fragmentul cu pricina, intitulat, precum titlul acestor însemnări, „Vieţi mici, opere mari”:
Mereu am comis aceeaşi eroare: am privit spre creatorii uriaşi de la înălţimea operei lor, aşteptând naiv-anapoda ca ei, cu vieţile lor, să fie egalii operelor lor.
„Craii de Curtea Veche” este neîndoielnic o capodoperă, dar viaţa lui Mateiu – nu, categoric nu. Mateiu: copil dinafara căsătoriei, urându-şi tatăl celebru, tratându-şi mama de condiţie umilă ca pe „o valiză” pe care o depune la propriu într-un depozit, falsificându-şi necontenit biografia şi atribuindu-şi aberant şi mincinos origini nobiliare; cu studii neterminate, ahtiat după bani, după funcţii publice şi onoruri, nemizând decât în parte pe literatură şi deloc pe iubire; arivist cu program, gata de orice ca să se căpătuiască (episodul cu I. Bogdan-Piteşti ar zice că nu excludea nici chiar crima…); cu „o homosexualitate latentă” (?!) şi cu o căsnicie târzie, din interes, alături de o femeie mult mai vârstnică decât el etc., etc.
La fel stau lucrurile cu mulţi alţii: ageamii întra-ale vieţii, geniali în arta lor. Mozart. Sau Celine. Sau Rimbaud. Sau Verlaine. Sau Leonardo da Vinci. Sau Dostoievski. Sau Bacovia. Sau Urmuz. Sau Proust. Sau Kafka. Şi alţii, şi alţii.
Ei, capabili să nască din mintea lor plăsmuiri şlefuite până la perfecţiune, nemuritoare, când vine vorba despre propriile lor existenţe, se dovedesc neiscusiţi, cu totul neajutoraţi, lamentabili şi se-neacă în ridicol, în marasm, în fără-de-lege uneori, în ratare mai întotdeauna. De ce? Există o explicaţie, o legătură logică? Nu vreau să încerc vreun răspuns. Înregistrez faptul cu melancolie şi atât.
Vieţi mici din care izvorăsc opere mari!: Ce preţ, ce compensare bizară, ce lume defectă…
Îi zăresc limpede cum stau confuzi, trecători, mărunţi, păcătoşi, cum stau pe veci condamnaţi, închişi ca-ntr-o temniţă transparentă şi definitivă în biografiile lor dezamăgitoare, în vreme ce din creierul lor, precum stejarul sau baobabul verde din pământul puternic, se înalţă o neasemuită energie care dublează universul ştiut, sublim în dublează în celestitate.
Aş avea o singură observaţie de făcut: n-am auzit şi nici citit despre vreun I. Bogdan-Piteşti, ci de Alexandru Bogdan-Piteşti, o mare şi controversată figură a vremii sale, care a influenţat multe şi din diverse perspective vieţi şi chiar creaţia lui Mateiu Caragiale. Este, cred, un subiect interesant, ţinând, întrucâtva, şi de bârfele istoriei literare, dar şi de viaţa şi creaţia unui scriitor de talia fiului din flori al lui Ion Luca.
Mă voi pregăti în chip aparte pentru abordarea acestui moment din viaţa lui Mateiu Caragiale, probabil că începând de săptămâna viitoare.
Până atunci, mâine vă voi oferi un text surprinzător – un manifest în toată puterea cuvântului, lucid şi pătimaş deopotrivă, vizionar şi patetic.
Dan Mucenic
