Fiind o abordare esoterică a creştinismului, isihasmul este rezervat unei categorii restrânse de călugări a căror aspiraţie către mântuire şi către Dumnezeu sunt extrem de intense, devenind în cazul lor un adevărat modus vivendi.
Isihaştii afirmă că rugăciunea cu adevărat desăvârşită este rugăciunea inimii, adică acea rugăciune care face ca toate gândurile să fie îndreptate către Dumnezeu şi apoi chiar şi acestea să fie cu uşurinţă stopate şi, chiar mai mult decât atât, în ultimele etape ale rugăciunii, mintea să fie complet anulată. Nici măcar gândurile cele mai nevinovate nu trebuie să mai tulbure mintea în timpul practicării rugăciunii inimii. Atunci mintea se uneşte cu sufletul într-o aspiraţie frenetică şi toată fiinţa nu mai imploră decât compasiunea lui Dumnezeu.
Rugăciunea inimii este, de fapt, o formă de meditaţie, specifică şi sistemului yoga, prin faptul că ea nu are un obiect anume spre care să se orienteze şi pentru că nu mai foloseşte niciun cuvânt, aşa cum o fac celelalte forme – tradiţionale – de rugăciune. Ajuns pe cele mai înalte culmi ale vieţii duhovniceşti, aspirantului la desăvârşire i se cere să-şi facă rugăciunea neîntrerupt. Aceasta înseamnă propriu-zis o menţinerea constantă în câmpul conştiinţei a numelui lui Dumnezeu sau al lui Iisus, însă nu cu excluderea ideilor spirituale, ci în paralel cu ele, ca un mijloc de menţinere a purităţii conştiinţei sale. Trebuie făcută diferenţa între „rugăciunea neîncetată” şi „rugăciunea inimii sau a minţii”.
Între cele două forme de rugăciune există o strânsă legătură întrucât nu se poate ajunge brusc la rugăciunea desăvârşită care este rugăciunea inimii, dacă nu ne-am obişnuit să-l avem mereu pe Dumnezeu în minte. De aceea, rugăciunea inimii nu este decât flacăra care se ridică din ce în ce mai des din focul rugăciunii neîncetate. Călugării isihaşti susţin că unul dintre criteriile după care ne putem da seama de progresul realizat în practica rugăciunii inimii constă „în împuţinarea cuvintelor şi înmulţirea lacrimilor”. (A.M.)
