Între anii 1979 – 1981 un oarecare domn Jaime Ballestero a reuşit să convingă un număr de patru bănci să acorde împrumuturi la patru societăţi ce-i aparţineau sau care erau controlate de el. Suma totală acordată de bănci se cifra la aproximativ 8o milioane franci. Fiecare împrumut fusese acordat pe termen de doi ani.
Drept garanţie pentru aceste împrumuturi Ballestero a lăsat în gaj un set de pietre preţioase alcătuit din smaralde, safire şi rubine dar şi o poliţă de asigurare financiară ce acoperea riscul de depreciere a valorii pietrelor preţioase. Valoarea era certificată de un institut de specialitate care efectuase evaluarea în numele firmelor ce solicitaseră împrumutul. Ulterior băncile plătitoare au cerut o contraexpertiză unui cunoscut specialist în domeniu din Zurich care a certificat valoarea lor. Dintre garanţiile cerute băncile se bazau în primul rând pe poliţele de asigurare, poliţe în care figurau în calitate de coasiguraţi sau beneficiari. Fiecare poliţă conţinea o clauză de excludere a fraudei. Poliţele au fost încredinţate spre plasare unei reputate firme de intermediari Lloyd-s Ernest Natoutl Co. Ltd, firmă ce îşi avea biroul la Londra, Beckam şi Cardiff.
Intermediarul care a negociat şi plasat respectivele poliţe a fost Roy Lee, în 1979 fiind directorul sucursalei iar în 198o director regional. Acordarea împrumutului era condiţionată atât de depunerea pietrelor preţioase dar mai ales de existenţa poliţei de asigurare. Aceasta din urmă trebuia să fie mai întâi plasată şi după aceea avea loc acordarea creditelor.
Bazându-se pe existenţa acestor garanţii băncile au acordat creditele respective societăţilor controlate de Ballestero. La împlinirea termenului de rambursare societăţile respective nu au restituit însă creditele primite. S-a descoperit astfel că Ballestero a imaginat şi comis o serioasă fraudă sub acoperirea societăţilor aflate sub controlul său, băncilor creditoare. În această situaţie băncile au încercat să recupereze sumele pe seama pietrelor preţioase ce le posedau drept garanţie depusă dar s-a descoperit că valoarea lor era neglijabilă. Deci experţii care atestaseră iniţial o valoare ridicată pentru acestea comiseseră o evaluare frauduloasă.
Menţionăm că au mai existat totuşi şi alte garanţii, cum ar fi diverse acţiuni şi o serie de bunuri personale aparţinând lui Ballestero dar care s-au dovedit la o examinare mai atentă a fi lipsite de valoare. Atât fondurile cât şi Ballestero dispăruseră peste noapte fără nici o urmă. În această situaţie băncile au încercat recuperarea fondurilor sau mai bine zis acoperirea pierderilor suferite prin intermediul poliţelor de asigurare. Asiguratorii au considerat că ei nu au nici o răspundere faţă de pierderea suferită de bănci, aceasta fiind cauzată de frauda comisă de Ballestero. Poliţele de asigurare cuprindeau clauza de excludere a riscului de fraude.
Patru acţiuni judiciare separate au fost deschise la curtea comercială de către cele patru bănci în scopul recuperării sumelor implicate de la societăţile de asigurare. La început s-a încercat recuperarea pierderii în cadrul poliţelor dar în timpul procesului băncile au recunoscut că în virtutea excluderii situaţiei de fraudă societăţile de asigurare nu aveau nici o răspundere. Dacă nu ar fi intervenit nici un element probabil lucrurile s-ar fi oprit aici iar pierderea suferită de bănci ar fi rămas definitiv în contul lor. (va urma)
Felicia Mirea
