Vă ofer, fără să fi citit eventualele voastre comentarii, răspunsul la întrebarea din finalul textului de ieri: de când n-aţi mai citit un eseu literar? Sunt convins că de foarte multă vreme. Şi nu numai voi, ci mulţi dintre pasionaţii de lectură din ţară.
Motivaţia e simplă: apar din ce în ce mai puţine. Atenţia eseiştilor noştri este îndreptată precumpănitor spre politic sau spre ceea ce ei numesc „România reală” şi căreia vor să-i afle notele definitorii, scurmând cu satisfacţie în rănile-i murdare. Doar „elitiştii” se mai îndeletnicesc, arareori, cu astfel de fineţuri, care sunt, de fapt, semne ale normalităţii. Occidentalii practică cu bucurie asemenea exerciţii, pe care nu le consideră deloc a fi „de mână stângă”, adică simple jocuri, gratuite, ale inteligenţei şi erudiţiei. Ei meditează, caută semnificaţii, leagă între ele fapte, epoci şi autori, semne şi simboluri, încearcă să descifreze legături subtile, insesizabile pentru alţii, se bucură din tot sufletul atunci când descoperă şi pot comunica o idee nouă, o intuiţie ce le aparţine doar lor.
Patrick Suskind este unul dintre ei. Admirator al lui Orfeu, pe care, din pricina eşecului – de care e întrutotul vinovat – îl socoteşte mai uman, scriitorul ne dă de înţeles că există şi un soi de biruinţă prin eşec: biruinţa omenescului din noi, a bucuriei de-a face altceva decât ceilalţi, mai bun, mai împlinitor. Chiar dacă nu reuşim să ne ducem visul până la capăt, important este că ni l-am provocat , că i-am parcurs câteva dintre etape. Un asemenea gând, o asemenea manieră de-a ne judeca şi chiar evalua viaţa ne întăreşte, ne insuflă un ceva eroic, ne sporeşte încrederea în noi, optimismul.
Vă povesteam despre casa unde doresc să mă aşez, într-un sat uitat de lume, pe-o margine de lac. Am istovit visând la ea şi plămădindu-i contururile în minte. De la cele două verande, bornate de coloane în stil muntenesc, unde să aşez măştile din lemn şi ceramică adunate de o viaţă, prin bucătăria ce va adăposti o colecţie de halbe şi pahare aduse din toată lumea, spre dormitoarele cu pereţii acoperiţi de tapiserii şi cadre de geamuri cu oglinzi şi obloane şi până la marea bibliotecă şi sală de proiecţie, totul e deja desenat în amănunt pe foile pline cu proiecte din imaginaţia mea. Doar şi aceste planuri, tot bucurie şi speranţă înseamnă. Chiar dacă totul nu va ieşi ca-n imaginile pe care le port cu mine permanent, pretutindeni, însăşi efortul, strădania luminoasă şi aşteptarea senină reprezintă biruinţe sigure.
Întorcându-ne la textul lui Suskind, iată finalul
Povestea lui Orfeu ne impresionează până în ziua de azi, căci e povestea unui eşec. Mirabila încercare de a concilia cele două puteri primordiale ale existenţei umane, iubirea şi moartea, şi de a o convinge pe cea mai sălbatică dintre ele să accepte un mic compromis a dat greş. În ceea ce priveşte confruntarea cu moartea, povestea lui Iisus e, de la început şi până la amarnicul sfârşit, una triumfală. Doar de două ori şi-a trădat acesta slăbiciunile omeneşti: în grădina Ghetsimani, când, pentru scurt timp, se îndoieşte de misiunea sa:
„Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!”, şi apoi – îndoială de o cutremurătoare evidenţă – pe cruce, atunci când rosteşte, cu totul neaşteptat, acele ultime cuvinte, care nu făceau deloc parte din repertoriu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Acest strigăt de disperare nu e însă consemnat decât în primele două Evanghelii. În celelalte, scrise de Luca şi de Ioan, exclamaţia nu mai apare, probabil că a fost considerată incorectă politic, fiind înlocuită de aceste vorbe, ce dovedesc o mare încredere în sine: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”, şi de mai sus -amintitul „Săvârşitu-s-a”.
Dar iubirea? Pisălogul ăsta de Eros, erosul trupesc, de care a tot fost vorba până acum, unde e de găsit? Pe nicăieri. La Iisus, erosul nu apare. Iar diavolul ştia acest lucru când l-a dus în ispită. Tâmplarul tânăr şi cam posac nu putea fi momit dacă-i oferi, a volonte, fetiţe dulci sau puşti senzuali. Căci tot ce-l interesa pe el era puterea. Şi astfel diavolul îi oferă puterea peste toate împărăţiile acestei lumi, cu singura condiţie ca el să îngenuncheze şi să i se roage. Dar, ştim cu toţii, e-n zadar, de vreme ce Iisus nici nu se gândea să renunţe la putere. Doar că, pentru a o obţine, pariase pe cealaltă partidă, partida mai puternică.
Mereu calculat este acest Iisus din Nazaret, (aproape) mereu stăpân pe sine, nicicând cuprins de beţia erosului. Şi toate acestea îl fac rece, distant, inuman. Dar poate că îi cerem prea mult. Poate că, într-adevăr, n-a fost decât un zeu.
În această privinţă, pe Orfeu îl simţim mai aproape de noi. În ciuda exaltării şi a toanelor sale din final, pentru curajul său străin de fanatism, pentru comportamentul său civilizat, pentru rafinamentul şi inteligenţa sa neapodictică, în ciuda şi graţie eşecului, Orfeu ne este mai aproape. Negreşit, dintre cei doi, Orfeu a fost mai deplin uman.
Dan Mucenic
