Constat, urmărind discuţiile de pe forum, că textul lui Patrick Suskind, „Despre iubire şi moarte”, a strârnit un interes real, exprimat prin opinii contradictorii. A fost un vis al meu, care începe a prinde viaţă, să ofer texte care să stârnească dezbateri şi controverse.
Înainte de a face anumite precizări pe care le consider necesare, să mai derulăm un episod din această pasionantă şi pasională scriere:
Nu mai puţin îngrozitoare a fost moartea lui Orfeu. După întoarcerea sa din lumea subterană şi după cea de-a doua pierdere, de astă dată definitivă, a iubitei sale, el cade pradă celei mai negre melancolii, renunţă la plăcerile vieţii – mai precis, la iubirea femeilor –, rătăcind, cum spune Vergiliu, „stingher, printre gheţarii/ Hiperborreni, nămeţii lui Tanais şi-n căldarea/ Padinilor, niciodată de mari geruri văduvite, ale munţilor Rhipeus(…) plângând pieirea/ Euridicei”.
Purtarea sa le înfurie pe femeile din Tracia, care, cum bine ştim, erau femei dionisiace pline de pofte şi voiau să fie râvnite. Astfel, tânărul cântăreţ care le refuză e în final omorât cu pietre, rupt în bucăţi, membrele îi sunt împrăştiate în toate părţile, iar capul, bătut în cuie de lira sa, îi este aruncat în cel mai apropiat râu; purtat de ape, capul jeluieşte: „Euridice! Chema glasu-i îngheţat de-al morţii suflu,/ Draga mea nefericită Euridice! – şoptea încă/ Sufletu-i murind. Şi iată, ale ţărmurilor ecouri( Până-n depărtări de fluviu răsunară: Euridice!)”
Viaţa lui Orfeu nu se sfârşeşte, astfel, cu un pragmatic „Săvârşitu-s-a”, care să reprezinte terminusul unui grandios plan de mântuire a lumii, ci cu un modest strigăt de jale după unica sa iubită. Cu această tânguire a şi început totul. În timp ce Isus a fost profeţit şi s-a năcut la Mesia, nefiind, întreaga viaţă, altceva decât Mesia, Orfeu a intrat în mit şi în istorie ca un tânguitor îndoliat, care şi-a pierdut tânăra soţie, muşcată de un şarpe veninos. Şi e într-atât de neconsolat în această pierdere a sa, încât face un gest nebunesc, ce ne apare totuşi pe deplin justificat: vrea să-şi readucă la viaţă iubita. El nu pune la îndoială puterea morţii şi ultimul cuvânt pe care îl are de spus aceasta. Nu-l interesează victoria „reprezentativă” asupra morţii, spre binele întregii lumi, cum nu-l interesează nici viaţa veşnică.
El doar o vrea înapoi pe iubita sa Euridice, şi n-o vrea înapoi pentru eternitate, ci pentru a fi fericit cu ea pe pământ. De aceea aventura lui Orfeu în Infern n-ar trebui înţeleasă ca act sinucigaş – Orfeu nu e nici Werther şi cu atât mai puţin Tristan. Fapta sa, oricât de temerară, nu vizează moartea, ci, dimpotrivă, aparţine vieţii. Orfeu luptă disperat pentru viaţă – ceea ce i-a atras reproşuri în „Banchetul” lui Platon. Vorbind despre „cântăreţul slab de suflet”, căruia i-au lipsit tăria şi dârzenia de a se sinucide şi a preferat să pătrundă viu pe tărâmul lui Hades, Phaidros adoptă un ton persiflant. Ca şi cum totul ar fi fost o joacă de copil.
Căci, spre deosebire de Isus, Orfeu porneşte pe drumul acesta nebătut fără a se asigura de protecţia zeilor, deşi – cred unii – Orfeu era fiul lui Apolo şi ar fi putut benefia oricând de o audienţă în Olimp. Coborând în împărăţia morţilor, el violează conştient şi intenţionat ordinea divină. În acelaşi timp, altfel decât urmaşul lui din Nazaret, nu dă sfoară-n ţară, nu-şi face publică fapta, nu se înconjoară de ucenici şi de popor pentru a crea un mare eveniment mediatic, ci porneşte la drum de unul singur, fără sprijin exterior, echipat doar cu citera sa, cu vocea şi cântecul său tânguitor. Cântecul – Orfeu o ştie preabine – e de o frumuseţe năucitoare atât de sfâşietor, încât cerberul se culcă pe labe, luntraşul Caron uită de instrucţiunile primite, furiile tac domolite, pe Tantal nu-l mai chinuie nimic, iar Sisif îşi întrerupe pentru moment muncile ca să asculte cu luare-aminte. Chiar şi Persefona şi Hades, întunecatul cuplu din Infern, îl privesc nu fără o anumită emoţie pe intrusul care cântă în faţa tronului lor.
Şi acum, dacă e să ne luăm după Ovidiu, Orfeu face un lucru pentru care, trebuie s-o spunem, creşte substanţial în ochii noştri. Nu pretinde nimic, nu face caz de dreptate, nu urlă-n toate părţile: „Euridice, ieşi afară!”, nu vrea să demonstreze nimic prin ceea ce face. Rămâne modest şi înţelept. Roagă frumos şi argumentează. Negociază.
Prin pătrunderea clandestină pe tărâmul umbrelor şi prin rugămintea sa ca Euridice să fie eliberată, Orfeu nu pune la îndoială puterea absolută peste sufletele moarte a mai-marilor din Hades: „Sub puterea voastră sunt cele mai îndelungate împărăţii ale neamului omenesc.” Adevăruri de netăgăduit, valabile, desigur, şi pentru Euridice. Doar că, în cazul ei, un ghinion, o nefericită înlănţuire de fapte, o eroare a birocraţilor responsabili de lumea de deasupra au făcut ca firul vieţii să-i fie curmat mult prea repede – şi sărmana fată, văduvită de anii ce i se cuveneau de drept, n-a avut parte de înflorire şi de maturitate. Oricum, spune Orfeu, mai devreme sau mai târziu îi va fi şi ei sorocit să umble pe tărâmurile morţilor, asemeni lui însuşi şi asemeni tuturor celorlalţi muritori.
Dorinţa lui ca firul vieţii Euridicei să fie reînnodat, iar lui să i se îngăduie a-şi aduce iubita în lumea de sus trebuie înţeleasă – continuă el – ca împrmut pe termen limitat şi nicidecum ca o cerere de renunţare la posesie. Câţiva ani sau câteva decenii mai târziu, împrumutul va fi restituit poprietarilor de drept. În plus – fapt ce trebuie apreciat la justa lui valoare –, el, Orfeu, nu s-a coborât în Hades dintr-un calcul egoist, din curiozitate sau din vreo rea intenţie, ci numai şi numai din iubire. Iar iubirea este acea forţă căreia niciun pământean nu i se poate sustrage.
Ba chiar bănuieşte că lumina dragostei pătrunde până în cea mai adâncă noapte – a Infernului. Oare nu cumva forţa iubirii îi adusese laolaltă pe distinşii ascultători. Acesta poate fi un zvon – dar nu cumva însuşi Hades, cuprins de iubire pătimaşă şi încălcând învoiala cu semenii săi, a răpit-o pe Persefona dintr-o poiană cu flori şi a luat-o cu sine în Orcus? Domniile lor sunt rugate să-şi amintească de propria tinereţe, de propria iubire şi, de dragul iubirii, să judece drept şi s-o elibereze pe Euridice. Altminteri, nici el nu va mai voi să se întoarcă la viaţă, ci va rămâne aici, la cei fără de viaţă.
Şi toate acestea le-a înfăţişat cântând
Discursul lui Ofreu este impresionant prin sinceritatea, limpezimea şi patima pe care le evidenţiază. E pledoaria unui artist, nu demostraţia unui politician. Spun asta pentru că intenţia lui Patrick Suskind – la care vă invit să meditaţi – este aceea pe a pune faţă în faţă (utilizând, în acest scop, personaje tragice, sfinte sufletului fiecărui om sensibil) Artistul şi Politicianul. Primul îşi susţine cauza propriei simţiri, celălalt susţine idealurile unei omeniri întregi. De aceea şi mijloacele utilizate de cei doi sunt diferite, căci vizează obiective diferite.
Orfeu mizează pe farmecul artei sale, în vreme ce Iisus – pe demonstraţia făcută în faţa cât mai multor muritori, cărora vrea să le arate şi să le demonstreze că moartea poate fi învinsă numai prin credinţă. Ceea ce este tot un fel de iubire, dar nu de aproape, ci de Dumnezeu, de înalt. Discursul lui Orfeu este cuceritor, cel al lui Iisus e imperios. Dar ambii cred în dreptatea vorbelor şi a făptuirilor lor. Doar că unul sugerează, iar celălalt proclamă.
Dan Mucenic
