Mi-e din ce în ce mai greu s-o înţeleg pe Ecaterina Andronescu, bulversanta şi controversata şefă a Educaţiei. Nu vreau să spun prin asta că aş fi înţeles-o până acum, când a dat peste cap tot ce se putea rostologoli – şi chiar ce nu, tot a reuşit – din domeniul pe care-l păstoreşte tot mai haotic. Dar, în ultima vreme, imaginaţia sa debordantă (şi cam peste măsură de dezordonată, ca să fiu mai precis) mă înspăimântă de-a dreptul, în calitate de contribuabil, în primul rând.
Revenirea domniei sale în uriaşul birou din strada Berthelot a fost, iniţial salutată de sindicatele din învăţământ (care s-au prefăcut, cu ipocrizie interesată, să uite că pentru ea a garantat cel mai de seamă reprezentant al noii şcoli româneşti, deja legendarul Vanghelie, altfel un gospodar priceput, cu realizări vizibile, mai ales în privinţa renovării de şcoli şi grădiniţe în sectorul 5). Motivul – lacrimile pe care le-a vărsat, în campania electorală, pentru creşterea cu 50 la sută a salariilor dăscălimii. Că a fost doar o farsă electorală, profesorii s-au lămurit imediat, dar n-au vrut să cedeze, spre a nu fi socotiţi naivi din cale-afară, dar şi pentru că buzunarele, tot mai golite, îi îndemnau la revoltă.
În fine, au apărut aberaţiile legate de orele de sport, de limbile străine, de dirigenţie, de logică, de muzică şi desen, eliminarea salariilor de merit, anunţul, care a stârnit o panică veritabilă, legat de nedecontarea navetei pentru elevi şi profesori, reducerea premierii de 2 la sută, plata orelor cumul, sporul de conducere, descentralizarea politizantă a şcolilor – toate în doar trei luni de zile, în care nu s-a mişcat, de fapt, nimic, ci doar s-a vociferat, s-a negociat, s-a decis, s-a renunţat şi tot aşa…
Acum, altă bombă: interzicerea meditaţiilor particulare (o imposibilitate, în fapt) şi abordarea programului „after school”. Ultimul ar presupune înlocuirea altei bazaconii pesediste – „Cornul şi laptele” – cu o masă după orele de curs (câte şcoli au spaţii pentru aşa ceva?) şi supravegherea pregătirii de către elevi, în şcoală, a temelor pentru ziua următoare, sub supravegherea cadrelor didactice. De unde bani pentru aşa ceva, în vreme de criză? Ce te faci cu şcolile de ţară sau cu acelea unde se învaţă în trei schimburi? Dar cu plata orelor suplimentare? Ori, poate, pentru „şcoala de după şcoală” vor fi angajaţi alţi profesori, că şi-aşa n-are învăţământul nostru destui?!
Prea multe bazaconii într-un timp atât de scurt! Prea mult dat, amatoristic, cu părerea! Prea puţine fapte măsurabile! Prea mulţi nervi! Prea mulţi copii (dar şi părinţi, şi dascăli) hrăniţi cu minciuni din rezerva inepuizabilă a unui ministru care nu va şti niciodată, probabil, cu precizie, ce şi de ce a adus-o – culmea, de două ori! – la cârma învăţământului unei ţări ce s-a mândrit, multă vreme, cu performanţele şcolii sale.
Constantin Mirea
