Printre subiectele pe care nu le-am apucat de mânere de foarte mulţi ani se numără şi cel legat cu sfoară de personajul Gigi Becali, care nu prea seamănă cu omul Gigi Becali. Aşa cum l-am văzut şi cunoscut, în rarele dăţi când ne-am întâlnit, aşa cum nu seamănă sticla de lapte cu avionul supersonic.
Spun şi scriu cu sinceritate că mă încearcă un pui de gripă şi un sentiment contradictoriu. Pe de-o parte îl admir pe Becali pentru modul impecabil în care se strecoară printre jaloanele lumii afacerilor din România, dar mai ales pentru modul excepţional în care ştie să-şi protejeze familia de inevitabilele atacuri ale presei, iar pe de alta mă agasează grandomania, de care dă dovadă în multe cazuri, filantropismul făcut ostentativ, care i-a adus mai multe belele decât foloase şi permanenta expunere la ridicol, de care se pare că nu se lecuieşte. Gigi Becali are un punct nevralgic, un adevărat călcâi al lui Achile, care a fost speculat şi răs-speculat de presă, ba mai în glumă, ba mai în serios. Oile. Mie oile lui Becali mi se par de mare efect.
În mitologia greacă există un personaj numit Anteus, căruia îi crăpau ficaţii în el şi murea, dacă nu punea piciorul pe pământ, de unde îşi trăgea seva şi puterea, aşa cum trag pompele nesimţiţilor ălora petrolul românesc din Marea Neagră. Am observat că mai toţi îmbogăţiţii şi mogulii financiari ai ultimelor două decenii ascund discret, sub preş, gunoiul originii sănătoase, a prunciei petrecute cu „teneşi” în picioare, sau desculţ, a descendenţei, uneori mai mult decât umile. Printre cei capabili să-şi depăşească complexul originii se numără şi trei personaje notabile. Ion Cristoiu, Silviu Prigoană şi Gigi Becali. Ultimul şi-a făcut un ţarc acasă, în care ţine 30 de oi, de care are grijă, aşa cum făcea în copilărie. Faptul în sine e fabulos. Ca în finalul celui mai important film al tuturor timpurilor „Cetăţeanul Kane” de Orson Wells, în care omul moare cu amintirea unei săniuţe din copilărie, numită „Rosebud” Gigi Becali şi-a adus copilăria acasă.
Ţarcul oilor, acolo unde Gigi Becali meditează, are un înţeles aproape sacru. Oile lui Becali sunt sprijinul lui moral la greu şi poate singurul lucru încărcat de semnificaţii mai adânci decât crede. Fiecare păstrăm ascunse poze din copilărie, prima pereche de patine, prima maşinuţă teleghidată, sau carnetul de note din clasa a III-a. Gigi Becali păstrează acasă mărturia vie a puterii lui. Oile. Poate că în anii care au trecut de la fulminanta lui ascensiune ar fi putut să ia, dând nişte şpăgi grase precum coada oilor din bătătură, două sau trei titluri universitare, aşa cum au făcut unii parveniţi din zona politică şi mass-
media. Nu a făcut-o, iar faptul că nu se fereşte să spună că datorează totul oilor şi că mioarele reprezintă pentru el începutul este mai mult decât de lăudat. Gigi Becali datorează clubului Steaua mai mult decât datorează oilor. În acest moment imaginea Stelei e greu de desprins de imaginea lui Gigi Becali.
Cu toate acestea despre Steaua Gigi vorbeşte cu pasiune, nu cu emoţie, ca despre oi. Dincolo de fanfaronada cu banii jucaţi la cazinouri, de scandalurile în care e implicat sau de miile de euro aruncate cu ostentaţie în dreapta şi-n stânga, Gigi Becali are o dimensiune umană incredibilă.
Nu cred că aş sta cu el la masă la o nuntă şi nu cred că am avea foarte multe lucruri de discutat. Are momente în care îmi este profund antipatic şi momente în care îi admir vioiciunea minţii. Pentru mine oile lui Becali reprezintă în plan simbolic mai mult decât Becali însuşi. Sunt, şi aici am să alunec puţin pe săpunul speculaţiei aride, transcederea şi unica lui legătură cu metafizica reală.
Astăzi, Gică Contra vă urează să aveţi caşcaval din lapte de balenă şi oiţe cu cosiţe.
