Istoricul Patrick Suskind şi scriitorul cu acelaşi nume se află într-o bătălie aspră, fără menajamente, de-a lungul superbului eseu „Despre iubire şi moarte”.
Omul de ştiinţă caută să fie cât mai precis şi mai obiectiv, fapt pentru care descrie cu exactitate atât scena învierii lui Lazăr de către Iisus, dar şi monologul rostit de Orfeu în faţa cuplului întunecat din adâncurile pământului – Hades şi Persefona, o pereche alcătuită în urma unui rapt din iubire, comis de stăpânitorul lumii morţilor şi având-o ca victimă pe fiica lui Zeus şi a Demetrei.
Scriitorul, în schimb, îşi asumă riscul obligatoriu al invenţiei, al nuanţărilor şi al spiritului polemic (oricât de estompat, el există), brodând pe marginea faptelor certe şi lansând interesante supoziţii, cum sunt cele din fragmentul următor, în care caută să descifreze motivele din pricina cărora Orfeu a eşuat, înaintea ultimului pas, în încercarea de a-şi scoate iubita din Infern în lumea celor vii.
Textul, veţi constata singuri, este de-o savoare deosebită, în pofida micilor răutăţi şi a unor judecăţi aspre care-l marchează pe parcurs:
„Trebuie să admitem că discursul lui Orfeu sună mult mai plăcut decât ordinele date de Iisus din Nazaret. Iisus, acest predicator fanatic, nu voia să convingă, ci pretindea să fie urmat necondiţionat. Vorbele sale sunt presărate cu porunci, ameninţări şi cu acel apodictic „Eu-însă-vă-spun-vouă”, ce se repetă la nesfârşit. În orice epocă, acesta e felul în care vorbesc cei care nu iubesc omul ca individ, ci omenirea, pe care vor s-o mântuie. Orfeu însă o iubeşte numai pe Euridice a lui şi numai pe ea vrea s-o salveze. De aceea tonul său e mai conciliant, mai prietenos – e tonul unei pledoarii. Iar a pleda înseamnă tocmai a cere un serviciu, a cere bunăvoinţă. Şi iată minunea – discursul său are succes. Cei ce stăpânesc peste tărâmul morţii îi înapoiază iubita, impunându-i însă condiţia bine cunoscută de a nu privi în urma sa pe drumul ce-l poartă spre lumea de deasupra.
Şi aici intervine greşeala. (Nazariteanul nu comite niciodată greşeli. Şi chiar atunci când o face, prin aducerea unui trădător în rândurile ucenicilor săi, greşeala e calculată şi parte a planului mântuirii.) În schimb, Orfeu e om şi-atât, n-are nici abilităţi supraomeneşti şi nici vreun plan de mântuire a lumii în mânecă, deci e oricând în stare de greşeli grave şi de cele mai teribile prostii – ceea ce ni-l face însă şi mai simpatic. Cine-i poate lua în nume de rău că se bucură hoţeşte de succesul său? Doar a împlinit ceva ce nu-i reuşise niciunui muritor înainte: să-şi aducă iubita înapoi de pe tărâmul morţii. (Sau, mă rog, puţin a lipsit să fie aşa…) I se pare că bucata de drum care i-a mai rămas de parcurs nu ascunde nicio primejdie.
Pe-acolo nu mai stă la pândă niciun cerber, iar eriniile sunt departe. În plus, pentru călătoria sa (a lor, ca să n-o piedem cumva din vedere pe cea care-l urmează), a obţinut aprobarea mai-marilor Infernului. Ce se mai poate întâmpla? Bătălia e câştigată, triumful total. Cel puţin aşa crede el. Iar din preaplinul fericirii sale, înalţă un nou cânt, nu unul de jale, desigur, ci un imn de bucurie închinat vieţii şi iubirii, un imn către Euridice. Şi e atât de îmbătat de frumuseţea propriei muzici, încât subestimează primejdiile ce încă mai pândesc pe drum. Poate că nici nu le vede, căci pericolul vine dinlăuntrul său.
Trebuie să ne amintim că Orfeu e un artist şi că, asemeni tuturor artiştilor, nu e complet lipsit de vanitate sau, pentru a folosi o altă formulă, nu e lipsit de orgoliul artei sale. Şi, ca mulţi artişti ai scenei, e dependent de un public care-l priveşte, îl ascultă, îl aplaudă, îi răspunde cumva; are nevoie de reacţiile acestui public pentru a putea măsura efectul cântecului său. Atunci când coboară în Infern, efectul e copleşitor. De emoţie, „sufletele palide plângeau”, cum spune Ovidiu – şi nu doar personalităţile mai sus pomenite, ci toţi morţii fără de număr şi fără de nume. Toţi cei care-l ascultau îi cădeau la picioare – trebuie să fi fost cu milioanele. Doar că, străbătând la întoarcere acele ţinuturi prăpăstioase şi neumblate, la mare depărtare de cei morţi, dar nu suficient de aproape de cei vii, nu-l mai asculta nimeni. În afară de cea care-l urma. Dar ea parcă era mută. Chiar aşa, de ce tace Euridice? Oare îi fusese interzis să vorbească? Nici măcar „Bravo!” nu putea să strige sau „Vai, ce frumos!”? N-ar fi putut să aplaude, cel puţin, de bucurie şi entuziasm? Dar oare mai era în urma sa?
Nu cumva se rătăcise pe drum? Şi dacă nu l-a urmat niciodată? În timp ce continua să cânte, l-a străfulgerat un gând teribil, căci, se înţelege, era un om extrem de nevrotic, va să zică un om perfect normal: oare nu cumva îl înşelaseră de la bun început doar pentru a scăpa de el, văzând că nu e chip s-o facă altfel? Poate că iubita lui nici măcar nu pornise la drum. Iar această condiţie copilărească, porunca aceasta fără sens, interdicţia de a întoarce capul – nu fuseseră toate impuse doar pentru ca el să nu-şi dea seama de înşelătorie ori – de-şi va da seama – doar atunci când va fi prea târziu pentru a mai putea face cale-ntoarsă? Amărâtul, a fost suficient de tembel încât să cadă-n cursă şi iată-l acum cântând ca un prost, de unul singur, prin pustietăţile astea fără viaţă. Cânta şi iar cânta, mai tare ca niciodată, din ce în ce mai furios şi mai deznădăjduit, pentru a se face auzit, neştiind dacă îl ascultă cineva: Euridice, Euridice!…
Niciun interpret de operă nu rezistă să cânte prea mult timp cu spatele la public – poate să i-o ceară de mii de ori regizorul, calm şi răbdător sau cu ameninţări furioase. Nu poate şi basta! I se pare împotriva firii. Arta şi raţiunea de a fi a interpretului constau tocmai în puterea de a-şi întoarce sufletul în afară; el trebuie să se arate şi, în acelaşi timp, trebuie să se întoarcă, pentru a vedea reflexia exterioară a propriului suflet. Şi, la un moment dat, chit că îi este interzis, el îşi va întoarce, într-adevăr, privirea.
Orfeu, care trebuie să suporte două cazne (nu are voie să-şi întoarcă privirea şi nu ştie dacă nu cumva a fost înşelat de la bun început), face dovada unei remarcabile stăpâniri de sine. Era deja dincolo de pragul luminii, spune Vergiliu, se afla deja pe tărâmurile noastre sigure atunci când şi-a pierdut sângele rece. Poate că nici măcar nu se mai aştepta s-o vadă în urma sa. Ar fi putut supravieţui unui vicleşug al zeilor, s-ar fi putut deda gândurilor de mânie şi de răzbunare. Acum însă, când se întoarce, spre disperarea, ba chiar spre groaza sa, o vede pe Euridice la numai câţiva paşi depărtare, dar încă dincolo de graniţa dintre lumi – şi e vina lui că o pierde. Cu aceeaşi groază şi cu aceeaşi infinită mâhnire în ochi – dar fără urmă de reproş –, îl priveşte şi ea; îi şopteşte un „adio” de-abia auzit şi se scufundă pentru totdeauna în Orcus…”
Povestea cu tâlc profundă a lui Suskind se apropie de final. Pasionantă ca naraţiune cu efecte bine gradate şi riguroasă ca o pagină de tratat ştiinţific. Mâine îi veţi putea citit scurtele concluzii. Pe care să le comentaţi în voie, după ce veţi fi zăbovit asupra sensurilor conţinute de ele, cel evidente, dar şi acelea mai ascunse.
În fine, abia după aceasta va veni momentul în care să răspundeţi, cu sinceritate, unei întrebări simple: când aţi citit, ultima dată, un eseu literar?
Dan Mucenic
