Astăzi, pentru că am aplecat urechea aia la care am avut otită când eram mic la doleanţele unor cititori de a lăsa puţin la colţul străzii subiectele sordide (care, sincer să fiu, nici mie nu-mi plac), dar care cresc tirajul ziarului nostru şi care aduc şi accesări pe net şi comentarii cu duiumul (bune, rele, nu contează), voi face un mic pas (egal cu acel al doamnei Popescu de la etajul trei, care tocmai a căzut pe scări) şi am să-mi bag piciorul drept şi în tiraj, şi în accesări, şi am să încerc să pun mâna pe cartoful fierbinte al mitului ziaristului.
Mitul face din ziarist un fel de semizeu care se hrăneşte cu lăptişor de matcă liofilizat, bea numai energizante naturale şi poartă în cârcă, precum cămila, cocoaşa, toate neputinţele societăţii. (nu întâmplător eroii de benzi desenate Superman şi Spiderman sunt ziarist şi, respectiv, fotograf de presă) Dacă te-ai plictisit, dă drumul puţin la apa rece, cât să picure enervant, şi te linişteşti) Arhetipul ziaristului, în viziunea populară, este la fel de ireal ca personajele din titlu. Ziaristul e super inteligent, nu are guturai, scrie numai despre subiecte importante, despre corupţie, despre nedreptăţile societăţii şi aspiră, mai mult decât transpiră, numai la lucruri intangibile.
El trebuie să facă trei anchete pe zi, să scormonească prin maldăre de dosare, ca să afle adevărul, să găsească pisicile şi câinii pierduţi de babele uituce, să dea bani cu împrumut şi, eventual, să nu-i mai ceară înapoi. El trebuie (pe banii lui) să descopere toţi infractorii periculoşi, pe Elodia şi pe asasinul Dianei Maloş, să scrie despre marii corupţi, să nu aibă frică, nici prihană, şi să se ia în gură cu politicienii. Ziaristul nu are voie să greşească. Nu are voie să bea bere, dacă cineva îi face cinste, ca să nu se interpreteze că ia şpagă, trebuie să trăiască doar din salariu, să citească cinci cărţi pe zi, să vadă toate spectacolele de teatru şi operă, şi Casa armatei, toate concertele şi toate filmele, să fie extrem de inteligent şi să ştie 256 341, 37 de citate în limbile greacă, latină şi mongola veche.
Ziaristul trebuie să ia asupra sa toate procesele de calomnie (pentru că mai toate ziarele au adoptat formula „răspunderea penală pentru conţinutul articolelor revine în exclusivitate autorului”), să verifice o ştire din minimum trei surse, să aştepte câte patru luni să primească salariul, fără să protesteze pentru că altfel e pus pe liber de patron, să aibă cămăşile călcate, unghiile tăiate, să nu mănânce ceapă şi usturoi, să nu bea (nici măcar pe banii lui), să facă sex cât mai des cu nevasta, să ia copiii de la şcoală, sau grădiniţă, să nu citească rubrica Gică Contra din ATAC, să emită numai păreri pertinente şi suculente, să nu se bâlbâie ca Lucian Mândruţă când e invitat la televiziuni, să nu aibă negi, să nu râgâie şi să ţină cu Unirea Urziceni, pentru că e pe val.
Ziaristul român trebuie să scrie câte două pagini pe zi, să asculte pe toată lumea, să nu irite şefii şi să se ducă la mare, doar ca să vadă cât de poluată e staţiunea Mamaia, şi unde se îmbată noii îmbogăţiţi ai ţării, dar mai ales să vadă care este noul trend în materie de curvăsărie. Ziaristul trebuie obligatoriu să scrie de rău de Ion Ion Ţiriac, de Raluca Sandu, de Gigi Becali, de Traian Băsescu şi de administratorul de bloc al unei pensionare beţive, care nu şi-a plătit întreţinerea de trei ani. Ziaristul ideal nu are voie să aibă prieteni, să fie subiectiv, să greşească numerele de telefon sau să calce o pisică pe coadă. În accepţiunea populară, ziaristul este un fel de semizeu cam aşa cum vor să pară câţiva parveniţi din presa românească, despre care voi scrie mâine, dacă voi avea chef.
Până atunci, Gică Contra vă urează să aveţi chibrituri cu energie solară şi pioneze electrice.
