La punctul e, articolul şase, se trece în contul „marşantelor” starea de sănătate şi „revizia doctoricească” a fetelor angajate.
Termenul „marşantă” se referea la patroanele unor croitorii de lux a timpului care utilizau fete în atelierele de lucru şi pentru prezentarea unor rochii clientelor bogate, după moda franceză. Tot după „moda franceză” deducem, însă, din textul de lege că „marşantele” îşi foloseau damele pentru alte „solicitări” din lumea bună. Aşa încât „revizia doctoriceacă” a acestor „femei publice”, deghizate în croitorese-menechine, este pusă de autorităţi în contul „marşandelor”, făcute astfel răspunzătoare – în mod inedit – şi de starea venerologică a damelor lor. Tot inedită rămâne la acest punct şi interdicţia: „Să se proprească de a avea în slujbă femei pe la aşezămintele de băuturi”.
Cum prin „aşezăminte de băuturi” credem că se înşeleg restaurantele, interdicţia lasă un gust uşor discriminator. Înţelegem, însă, că nu numai „marşantele” îşi foloseau angajatele în dublu rol, ci şi patronii ori patroanele „aşezămintelor de băuturi”. Prin articolul al şaptelea al legii, „femeile-pezevenghi” erau obligate şi ele să-şi „revizuiască” fetele la doctor cel puţin o dată pe săptămână, „prin mijlocul cel mai ascuns ce pot găsi”. Altfel spus, cât mai discret. Pe cele bolnave, patroana stabilimentului avea obligaţia să le expedieze la „cură”, iar în caz de refuz, să le denunşe doctorului de „văpsea” (sector – n.n.).
Dan Aldea
