Gustave Coubert (1819-1877) şi-a pus amprenta asupra realismului francez într-o manieră, ce cu siguranţă i-a dat statutul de unicitate. Obişnuia să se autodefinească „marele pictor” şi scria sub autoportretul său „Coubert, fără ideal, fără religie”.
Aparenta lui aroganţă mergea până într-acolo încât afirma adesea cu infatuare, „după părerea tuturor, eu sunt cel mai de seamă om din Franţa… Eu îi întrec nu numai pe moderni, ci şi pe cei vechi”. Cuvinte în care credea la modul real şi absolut, un artist de talia lui Coubert, care nici măcar nu trecuse printr-o şcoală de artă. Ca şi Corot, sau Daumier, a ajuns la esenţa artei, aproape autodidact. Sinceritatea cu care Coubert redezvăluie un peisaj sau o fiinţă umană, splendoarea acestora, intrigă adesea prejudecăţile epocii sale.
Astfel stârneşte scandal la Salonul din 1953 şi cel din 1856, prin „sacrilegiul” de a înfăţişa în mărime naturală fete din epocă trântite în aer liber ca pe un pat, în toropeala verii („Domnişoarele de pe malul Senei”). Luminozitatea ce transpare din lucrarea sa îl implică într-un realism puternic exprimat. El nu are înduioşări, aşa cum avea Corot, spre exemplu. Orice picta, fie peisaje, fie naturi moarte, nuduri, portrete, o făcea cu aceeaşi sinceritate, în absenţa simţului infinitului, dar cu un simţ special al spaţiului realist. Spre exemplu, în „Înmormântarea de la Ornans”, care a stârnit scandal în 1850, în „Bună ziua, Domnule Coubert”, în „Domnişoarele de la ţară” sau în „Atelierul”, sunt doar câteva dintre lucrările sale în care transpar vitalitatea şi suflul său viguros.
Se ştie că în urma unor evenimente triste a murit exilat în 1877. În plus, colaborarea din timpul vieţii cu unii dintre elevii săi mediocri i-a adus un declin, în urma falsurilor realizate. Coubert rămâne în memoria generaţiilor viitoare ca un ceva aparte sau tumultos virtuoz al încântărilor cromatice, un artist al lipsei de prejudecăţi, care vine, pentru unii din acea epocă, ca un torent artistic, zguduind o societate îmbuibată de norme comportamentale rigide, în lipsa acceptării unor emoţii autentice, de altfel fireşti naturii umane. Aparentul său realism face apel la un soi de memorie, care se vrea repusă în conştiinţa noastră, pentru a face loc, indubitabil esteticului în toată splendoarea sa.
Viorica Romaşcu
