Încă din articolul „întâiul” al legii se procedează la împărşirea „femeilor publice” în trei categorii distincte, în funcţie de riscul venerologic, şi anume:
„a. Femeile care întrebuinţează această profesie pe faţă şi fără pericol;
b. Femeile care întrebuinţează această profesie în taină, cu oarecare îngrijire, şi cu pericol;
c. Femeile care întrebuinţează această profesie prin mijlocirea altor femei făcătoare de bine (pezevenghi)”.
Prin „femeie făcătoare de bine”, descrisă argotic şi drept „femeie-pezevenghi”, se înţelege, în mod evident, patroana unei case de toleranţă.
Interesant şi picant lingvistic este termenul argotic utilizat în epocă, cel de „femeie-pezevenghi”, pentru care, câteva decenii mai târziu, s-au utilizat alţi termeni, mult mai bine cunoscuţi: „codoaşă”, „şaşă” ori „madamă”.
Prin prisma articolului „întâiul” al legii, înţelegem că „femeia făcătoare de bine” îndeplinea un anumit rol social şi de prevenţie venerologică, recunoscut în „instrucţiuni”.
În articolele al doilea şi al treilea ale legii se punea în sarcina unui aşa-numit „Comitet medico-polişienesc” un obiectiv inedit: „catagrafierea” tuturor „femeilor publice” din Bucureştiul timpului, pe sectoare (numite în text „văpsele” sau „culori”, sistem de zonare a Capitalei păstrat până târziu, în perioada interbelică: „sectorul de negru”, „sectorul de roşu” etc.).
Lucrurile nu se opreau, însă, aici.
Meticuloşi, înaintaşii noştri de la 1859 mai specificau următoarele: „Din acea catagrafiere să se alcătuiască de isnoavă, pentru fiecare văpsea (sector – n.n.) a oraşului, deosebit, câte două liste de femei din fiecare clasă. Din acele liste, una se va păstra la Comisia văpselei (sectorului – n.n.), iar cealaltă se va trimite doctorului văpselei (medicului-şef de sector – n.n.)”.
Se preciza, totodată, şi un alt detaliu de organizare în bătălia antivenerologică a vremii.
„Comisarul văpselii (comandantul secţiei de polişiei – n.n.) şi doctorul fiecărei comisii (medicul-şef de sector – n.n.), supt privirea Şefului Poliţiei, vor alcătui un comitet Medico-Polişienesc, îndatorat a informa o asemenea catagrafie, a alege femeile după clase, ca să aibă asupra lor priveghere, să îndeplinească instrucţiile ce li se impun, şi să adune cuviincioasele ştiinţe (cunoştinţe – n.n.) despre obştescul lor moral şi psre a lor cuviincioasă Privaşiune”.
Să recunoaştem, nu era prea uşor postul de comisar-şef şi medic-şef de „văpsea”: după toate acestea, cei doi mai aveau şi misiunea să privegheze asupra „femeilor publice”, dar, mai ales, pe aceea de a le educa asupra „obştescului lor moral”.
La judeţ, sarcina „moralizării” cădea pe umerii „magistraţilor şi doctorilor de oraşe, supt privegherea Cârmuitorilor (pesemne a prefecţilor – n.n.)”.
Cum se proceda concret?
Aflăm, imediat, din articolul al patrulea al legii.
„În lista celor dintâi două clase” – aşadar a practicantelor amorului liber fără „pezevenghi” – „se va trece numele, pronumele şi lăcuinţa tuturor femeilor publice, iar în lista femeilor de al treilea clas să se treacă numai numele şi pronumele, precum şi locul lăcuinţei femeilor care mijlocesc în a lor profesie secretă”.
Adică, locuinţa „femeii-pezevenghi”, care îşi asuma astfel, implicit, şi responsabilitatea venerologică a întregului stabiliment în faţa Comisiei Medico-Poliţieneşti.
Tot în articolul al patrulea se mai specifica: „Lista femeilor de al doilea şi al treilea clas, bine ar fi să se ţie în taină”.
Dan Aldea
