Istoria moravurilor din România – capitol care, din păcate, abia urmează să fie scris, fără ipocrizie, de istoriografia noastră – înregistrează o primă dată importantă din 1829, când, prin Tratatul de la Adrianopole, Ţările Române îşi liberalizau comerţul, monopolizat până atunci de Imperiul Otoman.
Căci liberalizarea comerţului a condus, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, la contacte cu Occidentul şi la mari schimbări de mentalitate.
O adevărată „revoluţie” pe acest plan se înregistrează imediat după 1830, când „Regulamentul Organic” aduce, la Iaşi şi Bucureşti, ofiţerii ruşi ai generalului Kisseleff, monitorii implementării regulamentului sus-amintit în Principat.
Paradoxal, tocmai ofiţerii imperiali ruşi vor fi aceia care lansează în Ţările Române „moda franceză” în comportament, vestimentaţie, ca şi în limbajul de salon.
„Occidentalizarea” cunoaşte apoi un al doilea impuls, şi mai puternic, prin iradierea culturală săvârşită de paşoptişti, cei mai mulţi dintre aceştia fiind tineri reîntorşi la Bucureşti sau Iaşi după studii în Franţa sau Germania.
„Ciocnirea dintre civilizaţii” – ca să zicem aşa – i-a opus la noi, cu puţin înainte de -48, pe „tinerii bonjurişti” (vectorii modei „europene”) aşa-zişilor „boieri ruginişi”, încremeniţi în mentalităţile şi veşmintele orientale.
Comedioarele lui Vasile Alecsandri sunt doar un prim ecou al „franţuzirii” Principatelor Române, al introducerii rapide – prea rapide după Titu Maiorescu, autorul teoriei culturale a „formelor fără fond” – a unor instituţii şi mentalităţi care nu îşi găseau, pentru moment, baza în societatea românească a timpului.
Pe acest fundal evoluează, evident, şi „moravurile sexuale” din Principatele Române, capitol de-a dreptul ignorat de istoricii şi scriitorii noştri.
De la bun început, trebuie menţionat că tinerii paşoptişti au stârnit mari „valuri” în societate nu numai prin ideile lor revoluţionare, ci şi printr-un comportament „boem” care a şocat de-a dreptul obiceiurile timpului şi opinia publică extrem de conservatoare.
Dincolo de „efigiile” făurite paşoptiştilor de istoriografia patriotardă, tinerii „bonjurişti” au dovedit în viaţa intimă o „virilitate” cel puţin la fel de mare ca şi în politică.
Unele dintre marile figuri istorice de la 1848 sau 1859 nu au fost, în viaţa reală – aşa cum s-a acreditat – un soi de „statui” austere, ci, dimpotrivă, bărbaţi plini de viaţă, pasionaţi de jocurile de societate şi de femei.
Dan Aldea
