„Prea puţini sunt, totuţi, cei care îşi mai amintesc de Luceafăr, prea puţini cei ce mai îndrăznesc să ridice ochii spre stele. Ca pe un Christ răstignit a doua oară, de s-ar întoarce acum printre oameni, ei l-ar primi pe Eminescu la fel de reci şi de neîndurători ca şi acum un veac şi jumătate. Condeiul sâu acid i-ar înfiera pe toţi, aşa cum făcea şi acum o sută şi ceva de ani. Dar cui i-ar păsa? Lumea de azi nu s-ar schimba cu nimic şi nici cuvintele frumoase, nici invectiva spumoasă n-ar putea schimba nişte oameni ce nu vor să fie schimbaţi. Aşa că tu, Eminescu, poetule al neamului meu, rămâi să-ţi porţi nemurirea între aştrii cu care te asemeni, lăsându-ne dară pe noi, biete „muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsura cu cotul”, să ne trăim mai departe efemerele plăceri, într-un timp în care poezie înseamnă – vai, câtă dreptate avea sărmanul Dionis – sărăcie…” (Gabriel Tudor).
Şi îmi permit să adaug, că acolo sus continuă să dăinuie, demn şi divin Eminescu, iar aici jos, printre cumplite efemeride, un „Morar şi-un Buzdugan” îşi permiteau să născocească deunăzi, într-una din penibilele lor emisiuni radio, o poreclă atribuită marelui poet, aceea de „Stânjenel”. Ei bine, în imaginaţia stupidă a acestor doi „mari făuritori de emisiuni”, Eminescu, recte „Stânjenel” era supus unui context de snob al shoppingului, atât de actual… Lipsa lor de umor nu putea să stârnească decât un amuzament penibil, iar pe buzele celor puţini, un zâmbet amar…(A.M.)
