Iubirea există mai înainte de om. Omul vine la existenţă din iubirea lui Dumnezeu, se hrăneşte cu ea şi se desăvârşeşte în ea.
Toţi iubesc, fiindcă îşi au obârşia în iubire şi pe aceasta o au înlăuntrul lor ca rost germinativ sau „cuvânt sâmânţal”. Şi desfrânatul iubeşte desfrâul şi vărsătorul de sânge uciderea şi hoţul furtul şi alţii alte răutăţi. Dar aceştia nu iubesc cum se cuvine, ci greşit. Iubirea adevărată are caracter chenotic. Cel ce iubeşte cu adevărat se leapădă de sine însuşi şi trăieşte astfel pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi. Şi trăind află adevăratul sine. Trăieşte şi devine om universal, persoană adevărată.
Reiese, deci, limpede că iubirea constituie element ontologic al existenţei omului şi factor care îl ridică la calitatea de persoană adevărată. În forma ei autentică, iubirea este „împărtăşirea şi participarea dumnezeirii” (a te împărtăşi de dumnezeire şi a participa la ea). De aceea transcende spaţiul şi timpul şi este păstrată în veşnica prezenţă a lui Dumnezeu. Iubirea lumească este superficială şi trecătoare. Este legată de prezenţa trupească a oamenilor şi durează cât aceasta. Are însuşirile exterioare ale iubirii, dar nu este statornică. Doar iubirea întemeiată în Dumnezeu este adevărată şi îmbrăţişează întreaga creaţie.
Sfântul Apostol Pavel notează în imnul iubirii că omul poate avea credinţă şi cunoştinţă, poate deţine harisme dumnezeieşti şi să facă minuni, poate săvârşi fapte nobile în duhul jertfei de sine şi al iubirii de oameni, dar să nu aibă iubire. Iar când nu are iubire, nimic nu este: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă răsunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi toată ştiinţa, şi de aş avea toată credinţa, încât şi munţii să-i mut, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de-aş împărţi toată avuţia mea şi de-aş da trupul meu să fie ars, iar iubire nu am, nimic nu-mi foloseşte”. (A.M.)
