Aşa că bat la uşă. O dată. De două ori. În timpul cât aştept mintea începe să- mi făurească scenarii care mai de care mai fanteziste, conştiinţa îmi spune că sunt pe cale să o pierd.
Şi bătrânica îmi deschide iar ochii ei nu dau semne că mar recunoaşte. În fond, nici nu este nevoie. Nici eu nu-i reţin pe toţi nimenii cu care merg în lift, dar propriul fiu ar trebui întotdeauna poftit înăuntru şi servit împărăteşte. Aşa că zic: «Săru-mâna, mamă! Nu mă mai recunoşti?». Atunci când femeia începe să plângă şi îşi şterge lacrimile cu şorţul de bucătărie îmi dau seama că o să ard în iad pentru prostia asta.
De îndată ce intru în apartament mă izbeşte un miros pregnant de ceapă călită şi carne fiartă. Bătrâna începe să-mi spună cât de mult i-am lipsit, ce bucurie i-am făcut prin această vizită inopinată. Ăsta sunt eu, un adevărat sufletist. Mă gândesc că ar trebui să existe pedepse pentru tipii ca mine, torturi fizice în lipsa celor morale, moştenirile de pe vremea Inchiziţiei. În sufragerie mă simt înconjurat de bibelouri triste, la limita dintre kitsch şi artă, iar tot ce-mi trece prin minte este cât valorează şi ce se află în sertarele din dreapta bibliotecii.
Mă transform fără să- mi dau seama într-un Raskolnikov reîncarnat. Bătrâna îmi aduce o friptură cu cartofi prăjiţi, îmi spune că nu a uitat cât de mult îmi place, şi ochii îmi rămân aţintiţi în farfurie. Nu merit. Nu merit compasiunea aceasta gratuită, nu sunt un hoţ. Nu vreau să fiu nici măcar un infractor sentimental, aşa că îi spun că am primit un telefon de la muncă. Au nevoie de mine urgent. E greu să descriu dezamăgirea de pe chipul ei atunci când aude acest cuvinte, dar când încerc să plec mă opreşte şi îmi spune să mai stau puţin, îmi spune că ştie că nu-s fi-su.
Are nevoie de companie, de-asta şi-a îmbră- ţişat cu atâta conştiinciozitate rolul. Nimic nu este mai trist pe lumea asta decât un om singur. Bătrâna deschide televizorul şi mă roagă să-i citesc subtitrările unei telenovele mexicane, iar în timp ce o fac îmi dezvăluie lucruri neştiute despre personajele care se înfiripă încet şi care îi populează zi de zi apartamentul. Îmi zice “uite, ăsta e Pablo, soţul Veronicăi, şi asta e amanta lui, am uitat cum o cheamă”. Ficţiunea va fi mereu un refugiu mai reconfortant decât realitatea. După trei ore în compania sa mă ia o durere de cap îngrozitoare.
Mă doare pâna şi gura de la atâta vorbit. Nu ne-am spus nimic, se vede că n-o interesează cine sunt de fapt, cu ce mă ocup, n-are timp să asculte povestea vieţii altcuiva. Tot ce vrea să ştie e ce se va întâmpla cu copilul din flori al Juanitei. Care va fi soarta tipului în costum al cărui nume nu şi-l mai aminteşte. Îi spun să se culce şi închid televizorul. Mă furişez afară, uşa se trânteşte de la curent, aud zgomotul unui pahar spart şi apoi ceva greu prăbuşindu-se. Nu am nici cea mai mică intenţie să aflu ce s-a întâmplat…
Theodor Barbu
