Din când în când, nu prea des, pentru că altfel face rău la instituţia fundamentală a gândirii e bine să faci câte o pauză mai lungă, sau mai scurtă, după posibilităţi şi necesităţi.
Începând de astăzi rubrica Gică Contra ce cu cafea fierbinte alături citeaţi până în clipa de astăzi intră întro benefică amorţire, sau dacă vreţi, în inventar, restaurare, curăţenie şi igienizare, iar subsemnatul nu mai scrie la Atac. Nici la Atac, nici în altă parte. Întrebarea firească, ce vine precum apa caldă pe ţeava de apă rece, sau invers este „Da, de ce?” Răspunsul, sofisticat şi plin de înţelepciune este şi el plin de argumente irefutabile, intrinseci şi paradigmatice: ”D-aia” Fac o pauză pentru că sunt foarte obosit. Nu m-a dat nimeni afară, nu fac greva scrisului, nu urlu, nu am crize de personalitate, nu dau vina pe patronat şi pe Horia Tabacu, nu dau vina pe situaţia nu destul de roză a ziarului, ci pur şi simplu vreau să mă odihnesc. De când am venit la Atac am un program infernal.
Sutele de nopţi pierdute inutil la emisiunea lui Diaconescu, colaboarea actuală cu Dan Capatos şi ritmul de la ziar m-au făcut să ajung în situaţia de a dormi trei-patru ore pe noapte. Ziua este imposibil să adorm din cauza telefoanelor, o problemelor cotidiene şi a multor altor nimicuri neesenţiale, dar care trebuiesc rezolvate. Nu m-am certat cu nimeni, nu am înjurat şi nu am dă gând să înjur conducerea ziarului, ba dimpotrivă, le mulţumesc pentru că au avut decenţa să înţeleagă că nu mai rezist fizic şi că am nevoie de odihnă. Am scris peste 800 de articole la Atac. Multe dintre ele vor lua drumul arhivei şi vor vedea lumina tiparului când va juca Mutu din nou la Chelsea. Câteva dintre articole au trecut prin furcile caudine ale timpului şi vor vedea lumina tiparului întrun volum în care se vor mai lăfăi şi câteva povestri fantastice şi nişte proză scurtă, aşa pentru aromă.
Volumul are titlul provizoriu „Poştaşul râgâie întotdeauna de două ori” parafrază la un celebru titlul al unui la fel de celebru roman poliţist. Dacă nu mă apuc de treabă acum, nici că mai am vreo şansă. Dacă aş spune că sunt doldora de proiecte de viitor aş minţi. Nu am nimic pe ţeavă şi nici nu mai vreau să am, pentru că taote proiectele astea mult pritocite se borşesc precum vinul prost lăsat la soare. Vreau în schimb să merg cu rolele, să recitesc Alphonse Alais, Borges, Ambroise Bierce, San Antonio, Gilbert Durand, Gaston Bachelard şi ce mai îmi pică în mână. Vreau să Îmi caut sonda litrometrică pentru Opel, să am grijă de noua , care îmi vine luna viitoare, să am grijă de copilul cel mare, care are examen de bacalaureat şi de cel mic, care în septembrie se duce la şcoală.
Vreau să merg la munte cu Oana fără stress-ul că nu am internet şi nu pot trimite materiale la ziar, vreau să respir aer curat, dar mia ales să dorm. Mult. Greu. Profund. Vreau ca personaje ca Nikita sau Magda Ciumac să iasă din viaţa mea. Fac o pauză, după doi ani şi jumătate de scris aproape zilnic, cu o singură gaură, anul trecut, când am fost în concediu. Gică Contra nu a murit şi nu va muri. A intrat în revizie tehnică pe o perioandă mai mare de timp şi va reveni în peisajul media atunci când va avea injectoarele curăţate, uleiul şi filtrele schimbate şi cauciucurile bine umflate. E timpul pentru reîncărcarea bateriilor, pentru că vin vremuri grele şi e mult spus şi de scris. Până atunci închei cu câteva versuri din monologul de final al lui Puck din a „Dousprezecea noapte” de Shakespeare „Tuturora, noapte bună/ Daţi-mi toţi câte o mână/ Şi prieneni buni vom fi/ Întro altă bună zi/ Vom plăti. /Vom plăti cum se cuvine/ Gândul voitor de bine.”
Poate nu pentru ultima oară, Gică Contra vă urează să aveţi grauri alfabetizaţi şi motoare cu sertare.
