Un stil care a fost generat în Franţa secolului XVIII, şi care s-a perpetuat în toată Europa acelor vremuri, a fost cel sub denumirea de rococo, un stil arhitectural, decorativ, artistic şi de design interior.
Practic a fost considerat un soi de perioadă târzie a barocului, fiind caracterizat mai ales de bogăţia şi varietatea detaliilor şi a ornamentelor, respectiv de exagerarea caracteristicilor barocului până la opulenţă. Spre sfârşitul perioadei sale de existenţă, a devenit relativ sincron şi de multe ori s-a apropiat sensibil de neoclasicism. Un alt amănunt demn de semnalat este acela că interioarele rococo ridică ornamentaţia bogată, în toate aspectele sale, la rang de postulat. Astfel arhitectura rococo este caracterizată prin pereţii pictaţi, mobilier impozant cu ornamentaţii elaborate, sculpturi de dimensiuni mici, oglinzi şi tapiserie în acord cu arhitectura, şi picturi în ulei de diferite dimensiuni.
Cu o pondere impresionantă în perioada domniei Mariei Antoanette, stilul rococo a creat un soi de ornamentaţie care îi conferă similaritate cu opulenţa, în care intervine cu precădere accentuarea artelor decorative şi a designului interior, creând un fel de tratare cu indulgenţă superioară a întregului curent în prima treime a secolului al XIX lea, când rococo-ul atinsese apogeul său. Oricum, bună parte de vreme, acest stil a fost privit peiorativ, ca ceva vetust, mai cu seamă că devenise emblema artelor care exprimă cu precădere, plăcerea şi opulenţa. Viorica Romaşcu
