Anchetatorii italieni n-au putut dovedi niciodată, pe baze concrete, apartenenţa lui Francesco Pazienza la organizaţ ia de tip masonic „P2”. Spre deosebire de o mul- ţime de politicieni, industriaşi, bancheri şi generali aflaţi pe listele P2, numele lui Francesco Pazienza nu apare înscris în niciun document al lojii.
Totuşi, cariera lui Francesco Pazienza în cadrul SISMI a sfârşit în 1981, odată cu descoperirea unei prime liste care includea o parte a membrilor lojii P2. Căci, printre numeroşii funcţionari de stat, siliţi să demisioneze imediat după publicarea listei în mass-media italiană, se găsea şi generalul Giuseppe Santovito, care l-a antrenat în „căderea” sa şi pe Francesco Pazienza, consilierul principal şi „eminenţa cenuşie” a generalului.
Dizgraţia lui Francesco Pazienza a fost una de scurtă durată: în virtutea experienţei şi mai ales a informaţiilor compromiţătoare pe care le deţinea în legătură cu întreaga protipendadă italiană, Francesco Pazienza nu avea nevoie, în mod evident, să se „recicleze”. Aşa se face că, foarte curând după demisia sa din funcţia de consilier al directorului SISMI, el devine omul de încredere al lui Roberto Calvi, preşedintele „Băncii Ambrosiano”, una dintre principalele instituţii financiare ale Italiei. Noua funcţie a lui Francesco Pazienza nu se deosebea prea mult de cea anterioară, căci Roberto Calvi – supranumit în Peninsulă şi „bancherul lui Dumnezeu” – se străduia în acea vreme să gireze atât afacerile financiare ale Sfântului Scaun, cât şi pe cele ale Mafiei, fiind în fapt una dintre piesele-cheie ale lojii P2.
Francesco Pazienza şi Roberto Calvi se întâlniseră pentru prima dată la Washington, în cursul unei reuniuni a Fondului Monetar Internaţ ional, în 1978. Roberto Calvi avea nevoie urgentă de Francesco Pazienza, pentru a-i mijloci contactul cu anumiţi membri ai noii Administraţii Reagan. Calvi s-a grăbit să-l „recupereze” pe Francesco Pazienza chiar a doua zi după demisia acestuia din cadrul SISMI, printr-un telefon curtenitor şi o invitaţie amicală la o cină „între patru ochi”. Se pare că „cina cea de taină” a lui Roberto Calvi cu Francesco Pazienza a decurs mai mult decât „agreabil” din punctul de vedere al fiecăruia, astfel că Francesco Pazienza s-a pus imediat pe treabă.
Primul caz: dosarul Marcinkus. Monseniorul Paul Marcinkus, care dirija Corpul de gardă papal, devenise unul dintre colaboratorii incomozi ai lui Calvi, în relaţia sa complicată cu Vaticanul. Francesco Pazienza era, fireşte, la curent cu detaliile dosarului Marcinkus. În 1980, însuşi generalul Santovito îl însărcinase să strângă laolaltă toate informa- ţiile şi probele care puteau fi folosite la momentul oportun. Monseniorul Marcinkus avea adversari puternici în interiorul Vaticanului, deranjaţ i în „combinaţiile” lor politice de controlul financiar prea strict şi ochiul prevăză- tor al şefului Corpului de gardă papal.
Unul dintre aceştia era monseniorul Casaroli, însărcinatul cu Afaceri Externe al Papei, unul dintre apropiaţii generalului Santovito. După o lungă anchetă în Elveţia, Francesco Pazienza a alcătuit un dosar împotriva lui Marcinkus, pe cât de impresionant, pe atât de compromiţă tor. Odată intrat în posesia dosarului Marcinkus, Calvi a deschis ostilităţile contra bancherului Vaticanului. Rezultatul? A urmat crahul senzaţional al „Băncii Ambrosiano”, 1,3 miliarde de dolari deficit, descoperirea cadavrului lui Roberto Calvi, spânzurat sub podul „Black Brothers” din Londra, ancheta şi percheziţiile serviciilor secrete italiene la sediul „Băncii Ambrosiano”, descoperirea dosarelor şi a altor documente secrete furnizate de Francesco Pazienza lui Roberto Calvi. Venise, evident, momentul ca Francesco Pazienza să intre în clandestinitate, căci pentru SISMI şi o bună parte dintre politicienii italieni era limpede acum că Francesco Pazienza trebuia eliminat înainte să apuce să „vorbească”.
Arestat de autorităţile americane, Francesco Pazienza a înţeles că trebuia să o ia înaintea asasinilor de profesie, puşi din Italia pe urmele lui, şi, din celula sa, a început să facă jurnaliştilor unele dezvăluiri compromiţătoare. Astfel, le-a explicat cu seninătate reporterilor că cele 1,3 miliarde de dolari dispă- ruţi, care antrenaseră crahul „Băncii Ambrosiano” şi sinuciderea lui Roberto Calvi fuseseră, în realitate, deturnate de Vatican! Suma astfel extorcată servise pentru finanţarea… „solidarităţii” poloneze, IRA irlandeză şi diferitelor grupuri latino-americane ostile „teologiei libertăţii laice”. Adevărul va ieşi la iveală câţiva ani mai târziu. Căci, în 1985, Vaticanul va accepta în mod surprinzător să ramburseze lichidatorilor „Băncii Ambrosiano” o parte din suma deturnată, anume 244 milioane de dolari.
Adică exact ce mai rămăsese după efectuarea „plăţilor” şi „finanţărilor” de către oamenii Vaticanului. În urma dezvăluirilor fă- cute de Francesco Pazienza în SUA, Guvernul italian solicită (şi obţine) din partea Vaticanului extrădarea Monseniorului Marcinkus. Dar, în celula sa, Francesco Pazienza nu-şi găseşte liniştea. Dacă ar dori, sugerează el ziariştilor americani, ar putea vorbi şi de finanţ area acordată de „Banca Ambrosiano” şi răposatul Calvi diferitelor partide italiene, în virtutea cărora Francesco Pazienza „tratase” cu mai mulţi lideri politici, printre care şi cu Bettino Craxi, conducătorul Partidului Socialist şi preşedinte al Consiliului de Miniştri în momentul arestării lui Francesco Pazienza.
Potrivit unor indiscreţii, „Banca Ambrosiano” stipendiase Partidul Socialist italian şi campania electorală a lui Craxi cu circa 41 de milioane de dolari.
Dan Aldea
