Dacă m-ai întreba acum de ce am plecat nu ţi-aş putea răspunde. A fost pur şi simplu un impuls de moment. O tresărire de orgoliu. Oamenii fac deseori lucruri iraţionale atunci când vine vorba să-şi păstreze demnitatea, să nu-şi păteze o oarecare onoare imaginară.
Avem o părere mult prea bună despre noi înşine. Societatea e de vină pentru asta. Ea ne-a minţit de mici că fiecare individ contează, că noi putem fi cei care vor face diferenţa. Mă uit acum în oglindă şi tot ce văd e dispreţ. Greaţă. E un sentiment pe care mi l-am reprimat mult timp. Apartamentul ăsta miroase de parcă n-ar mai fi fost aerisit de cinci luni, de parcă ar fi servit drept criptă unor bătrâni senili de 80 de ani. Podeaua e pătată de sânge. Sau, cine ştie, o fi suc de roşii. Pereţii sunt galbeni şi scorojiţi, iar cineva a scrijelit întrun colţ ceva indescriptibil. Nici ura nu mai are nume. Probabil că o să mă înjuraţi atunci când o să vă spun despre grăsimea de pe faianţa din bucătărie, vălătucii de praf cuibăriţi între elemenţii caloriferului, becul care se arde o dată la două ore, dar trebuie să o fac.
Trebuie să vă faceţi o idee despre iadul în care sunt nevoit să trăiesc. Preţul orgoliului e întotdeauna prea mare. Telefonul sună de trei ori pe zi: o dată la 10 dimineaţă, a doua oară la 5 după amiază şi a treia oară la 1 noaptea. O singură dată am apucat să răspund şi atunci tot ce s-a auzit de la celălalt capăt al firului a fost o respiraţie grea, can filmele horror de duzină. După două ore petrecute în cocioaba asta capul începe să te doară îngrozitor. Nu ai ce geam să deschizi, pentru că nu există geamuri. Cuiva i-a fost foarte frică să nu răcească. Săptămâna trecută vecina de deasupra a venit să se plângă că i-au tăiat căldura. M-a întrebat dacă mie îmi mergeau caloriferele.
Am zâmbit şi i-am spus că de când m-am mutat acolo n-am primit niciun strop de căldură şi i-am recomandat să se mai învelească cu o pătură atunci când se culcă. După ce i-a murit bărba-su a luat-o puţin razna. Nu m-aş mira deloc ca mâine să-mi bată la uşă şi să mă-ntrebe dacă l-am văzut pe soţul ei, că s-a dus să-şi ia un pachet de ţigări şi n-a mai venit de doi ani. Câteodată e mai bine să uiţi. Ucide amintirile neplăcute din faşă, dă frâu liber fanteziei. Vecina de sus avea trei pisici dar niciuna din ele n-a mai ieşit din casă de vreo trei zile. Măcar nu poţi spune că va muri singură. O dată pe săptămână puştii din cartier îi bat la uşă şi se dau drept nepoţii ei. O pupă, îi povestesc ce-au făcut pe la şcoală, şi cât timp unul din ei o ţine de vorbă, spunându-i despre tipa din a doua bancă care îi face ochi dulci, ceilalţi îi caută prin poşetă şi se servesc cu câţiva bănuţi.
Cât să le-ajungă de-un pachet de ţigări. Cât să fie şi ei şmecheri pentru o zi. Cortina cade dar aplauzele întârzie să se audă. Publicul a amuţit. În seara asta iau cina la bă- trânica de deasupra, în seara asta e rândul meu să profit de bună tatea ei naivă. Câteodată nici eu nu mă suport. Uşa se va deschide şi tot ce mai e încă uman în mine va dispărea. Fără remuşcări. Mă voi transforma în fiul risipitor, întors de pe meleaguri străine pentru a-şi revedea scumpa măicuţă. Dacă eşti în stare să minţi, să crezi ceea ce spui, te aşteaptă o masă mai bună decât la cantină. În plus, e gratis.
Theodor Barbu
