Ziaristul îl întâlneşte pe avocatul sicilian şi reuşeşte, cu abilitate, să-l tragă de limbă, suficient pentru a afla că fratele preşedintelui Carter primise 50.000 de dolari de la libieni, care îi finanţaseră, pe deasupra, şi o călătorie clandestină la Tripoli, unde imprudentul Billy Carter se întâlnise cu liderii palestinieni Yasser Arafat şi Georges Habache. Convins că descoperise suficient, Francesco Pazienza se întâlneşte cu Ledeen şi îi relatează în amănunt totul. Decepţie: Ledeen are nevoie ca „povestea” să fie relatată chiar de vocea lui Michele Papa, omul libienilor.
Francesco Pazienza îl invită pe avocat într-un restaurant de lux din Roma, unde prânzul şi şampania sunt suportate, fireşte, din fondurile serviciului secret italian, iar „mărturisirea” lui Michele Papa înregistrată discret, cu un aparat ultrasofisticat, a cărui bandă va fi ulterior bine „curăţată” de zgomotele parazite de către tehnicienii SISMI.
Un fotograf are grijă să imortalizeze discret nu numai întâlnirea, ci şi să facă duplicate după fotografiile din colecţia lui Papa, care îl reprezentau pe Billy Carter în compania emisarilor libieni.
Odată întors la Washington, Ledeen transcrie banda magnetică şi redactează pe baza ei primul articol din suita senzaţională care va conduce la scandalul „Billygate”.
La 1 noiembrie 1980, el publică articolul „Ghadhafi, Arafat şi Billy Carter” în „New Republic”.
Specialiştii în politica americană aveau să recunoască mai târziu că dezvăluirile din acest articol l-au costat pe Carter, dintr-un foc, votul marii majorităţi a comunităţii evreieşti din SUA.
Tot ce câştigase Carter prin arbitrajul reuniunii arabo-israeliene de la Camp David, din 1977, s-a spulberat pe loc.
Francesco Pazienza şi Michael Ledeen i-au asigurat în felul acesta lui Reagan şi echipei sale un prim atu decisiv în campania electorală.
Carter nu-şi va mai reveni niciodată din această lovitură. Era un KO politic, căruia puţini îi bănuiau atunci dedesubturile.
Dan Aldea
