Alegerea cardinalului Josef Ratzinger ca succesor al Papei Ioan Paul al II-lea a surprins pe mulţi. Unii se aşteptau ca noul Papă să adopte numele de Ioan Paul al III-lea, în memoria faptului că a fost atât de aproape de Karol Wojtyla.
Deoarece numele noului Papă are o „semnificaţie pragmatică”, vom schiţa pontificatul predecesorului – Papa Benedict al XV-lea – care a condus Biserica Creştină între anii 1914 şi 1922. Adică, în anii dificili ai Primului Război Mondial. Benedict al XV-lea a fost adeseori descris drept un „Papă al păcii”. Căci, la adă- postul neutralităţii Vaticanului din timpul Primului Război Mondial, Benedict al XV-lea a încercat permanent în anii de conflict să pună bazele unei păci între combatanţi:
Puterile Centrale şi Antanta. Vaticanul nu avea decât de pierdut din groaznicul măcel, aşa că era interesat într-un sfârşit rapid al conflictului. De ambele părţi ale baricadei războiului, se aflau ţări cu o numeroasă populaţie catolică: Franţa de o parte; Germania şi Austro-Ungaria de cealaltă. Continuarea războiului – în concepţia lui Benedict al XV-lea – putea conduce la apariţia unei „schisme” în cadrul Bisericii Catolice.
Înainte de începerea războiului, Vaticanul îşi luase o anumită distanţă faţă de marile puteri. Între altele, abolise dreptul de veto al Austro- Ungariei la alegerea Papei. Giacomo Della Chiesa a devenit Papa Bendict al XVlea la o lună doar de la declan şarea Primului Război Mondial. Era un diplomat cu mare experienţă. Născut într-o familie nobilă din Genova, Giacomo Della Chiesa lucrase ani la rând ca diplomat al Vaticanului. A insistat, în mod special, ca Vaticanul să-şi proclame „neutralitatea” în conflict.
Apoi a stăruit îndelung pe lângă preşedintele SUA, Woodrow Wilson, să iniţieze negocieri de pace, cu Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria). În enciclica „Ad Beatissimi Apostolorum”, din 1 noiembrie 1914, Benedict al XV-lea condamna ferm războiul. Textul enciclicii demonstra că noul Papă apăra ordinea existentă. Noul Papă înţelegea perfect că primul război mondial fusese planificat pentru a începe instalarea în lume a „Noii Ordini Mondiale” şi că Biserica Catolică era grav ameninţată.
Aceste lucruri devin extrem de interesante în cazul actualului Papă Benedict al XVI-lea, în preajma a ceea ce unii analişti numesc pregătirile pentru „al patrulea război mondial”. În 1914, Benedict al XV-lea se temea că războiul va antrena mari schimbări în raporturile de forţe mondiale, că va aduce în prim-plan noi state (URSS), va antrena mişcări sociale (bolşevismul, fascismul) şi revoluţii. Cum sa şi întâmplat în Rusia (1917), Germania, Ungaria şi Austria, doi ani mai târziu (1919).
Benedict al Xv-lea privea criza care apăruse în societate şi condusese la primul război mondial ca produsul pierderii treptate a credinţei şi a detaşării omenirii de Biserică. Este exact ceea ce Josef Ratzinger observă în societatea contemporană: pierderea credinţei şi îndepărtarea de Biserică, ambele aducătoare de război. Epoca lui Ioan Paul al II-lea a fost marcată de colapsul regimurilor comuniste din Europa de Est, în care Papa a jucat un rol considerabil.
Ioan Paul al II-lea s-a asigurat, mai ales că mişcarea muncitoreacă din Polonia natală va rămâne alături de Biserica Catolică şi nu se va transforma într-o mişcare socialistă independentă, condusă de politicieni veroşi, avizi de putere laică. Josef Ratzinger devine noul Papă Benedict al XVI-lea într-un cu totul alt context: războiul din Irak şi cele care vor urma, creşterea tensiunii între marile puteri (între Statele Unite şi Uniunea Europeană, între China şi Japonia, între Israel şi statele arabe etc.), primele efecte ale globaliză rii, ca şi primele efecte ale încălzirii planetei. În acest context, Benedict al XVI-lea consideră că este nevoie de o Biserică Catolică puternică.
De remarcat că cel mai cunoscut Benedict din istoria Bisericii Catolice – Benedict de Nursia, întemeietorul Ordinului Benedictin – a fost sanctificat de Papa Paul al VI-lea în 1964.
Dan Aldea
