Tupeul investitorului aşa zis strategic, precum „LUKOIL”, „O.M.V.” sau a marilor retailuri comerciale, precum „SELGROS” sau „METRO”, care tratează România că pe o ţară bananieră (gubernie sau colonie, cum au remarcat jurnaliştii) şi justiţia română ca şi cum n-ar exista îşi are rădăcinile şi originea nu în metode sau modele proprii de acţiune, ci în originalitatea modelului, a practicilor şi stilului unic, în care a fost şi continuă să fie privatizată economia şi resursele României, în care elementele definitorii sunt mita şi traficul de influenţă, generate de lăcomia celor care au condus şi conduc România, de care profită corporaţiile multinaţionale, născute repetente la capitolul scrupule.
Analizând fenomenul, respectiv tupeul fără limite afişat faţă de statul român şi instituţiile sale de către aceste corporaţii multinaţionale, constatăm că nu poziţia lor dominantă în piaţă, nici forţa financiară şi nici contribuţiile la bugetul de stat sunt „argumentele” în baza cărora sfidează statul român şi justiţia, ci precedentele, constând în metodele şi practicile utilizate pe parcursul anilor, în baza cărora au ajuns proprietarii activelor şi resurselor şi în baza cărora au funcţionat şi au realizat profituri uriaşe, speculând, în primul rând, lăcomia, servilismul şi prostia guvernanţilor ţării, mult prea uşor coruptibili şi influenţabili.
Astfel, începând de la costul privatizărilor (mita reprezentând factorul principal ce a determinat stabilirea valorii de vânzare) şi până la obţinerea a tot felul de facilităţi discriminatorii în raport cu alte companii, ce le-au asigurat monopolul pieţei şi, implicit, profituri uriaşe din exploatarea resurselor naţionale, marile corporaţii multinaţionale, gen „LUKOIL”, „O.M.V.”, „SELGROS” sau „METRO”, au ajuns, conform „profeţiei” lui Adrian Năstase din 2004, să controleze nu numai economia ci şi politica românească, practicând, în mod curent, traficul de influenţă şi corupţia, prin metode mai mult sau mai puţin sofisticate, speculând lăcomia şi slugărnicia guvernanţilor, obţinând şi impunând reguli de piaţă discreţionare şi persoane de încredere în cele mai importante funcţii administrative.
Modelul „Patriciu” – clasic şi definitoriu în ceea ce priveşte reuşita în „afaceri” în România -, respectiv modul şi procedura prin care au fost privatizate rafinăriile „VEGA” Ploieşti, „PETROMIDIA”, „STEAUA ROMÂNĂ” Câmpina şi felul în care a reuşit Patriciu să acumuleze o avere colosală – nu prin profitul realizat din producţia şi vânzarea de carburanţi, ci prin însuşirea taxelor şi impozitelor colectate în numele statului, cu ajutorul traficului de influenţă, corupţiei şi mitei -, a fost şi a devenit, din păcate pentru poporul român şi ţară, modelul la care s-au raportat şi pe care l-au copiat mai toate corporaţiile care s-au aventurat în România.
Spre deosebire de Patriciu, având o forţă financiară superioară, dar beneficiind chiar de consilierea directă şi expertiza acestuia în domeniu (a nu se uita că „OMV” a fost atrasă pe piaţa petrolului din România de către Patriciu, prin participaţia de 25% la „PETROMIDIA”, perioada în care s-au „şcolit” acumulând toate „tehnicile” şi „şmecheriile” succesului în „afaceri” în România, culminând cu propulsarea obscurului reprezentant al „OMV” în România, Wofgang Ruttenstorfer, după reuşita „tunului” „PETROM”, în funcţia de preşedinte al grupului „OMV”), sub alte forme, mult mai elaborate şi mai perverse, dar având acelaşi scop şi aceeaşi finalitate, respectiv achiziţia aproape pe nimic a activelor, concesionarea aproape pe nimic a resurselor de ţiţei şi devalizarea bugetului în stil „Patriciu” – nu neapărat prin neplata taxelor, ci prin externalizarea profitului şi diminuarea acestuia prin operaţiuni nereale şi „LUKOIL” şi „O.M.V.” şi alte „multinaţionale” ce operează în România s-au „pliat” rapid pe stilul pompieristic al economiei de piaţă româneşti, speculând la maxim carențele sistemului, prin exploatarea lăcomiei guvernanţilor – pe care istoria, sper, îi va trata, aşa cum ar trebui, cretini lacomi şi trădători de ţară -, care au urmărit doar propriul interes în dauna interesului public şi care, prin aceste „privatizări” strategice, au vândut nu doar economia, ci chiar România, transformând-o într-o colonie a corporaţiilor multinaţionale, contra unor comisioane blestemate, şi acelea nesemnificative în raport cu valoarea bunurilor şi resurselor înstrăinate.
Într-o ţară cu o opoziţie la fel de coruptă ca şi puterea, cu sindicatele transformate în anexe de partid şi cu un cod al muncii care a transformat muncitorul roman în sclavul corporaţiilor, fără nici un drept; cu o societate civilă blazata, dezbinata şi învrăjbita de către clasa politică; fără opinie publică vocală, unită şi hotărâtă în stare să sancţioneze derapajele, corupţia şi lăcomia, cu o justiţie aflată mereu sub presiunea crimei organizate, întreţinută de clasa politică, pentru corporaţiile de genul „LUKOIL” sau „O.M.V.”, resursele naturale (ţiţeiul) şi piaţa românească au devenit o pradă mult prea uşoară, mult prea ieftină, mult prea uşor controlabilă şi, profitând de toleranţa unui popor blazat şi batjocorit continuu de reprezentanţii săi legitimi, extrem de sigură.
Aceste corporaţii, prin presiunile făcute asupra unei clase politice lacome şi șantajabile, defilează într-o manieră de-a dreptul umilitoare pentru o ţară care se pretinde suverană pe resursele ei. Privatizările făcute de un guvern Năstase, ce a negociat în „genunchi” , cum a fost, de exemplu, cazul „PETROM” – caz în care a fost înstrăinată resursa cea mai importantă a României, petrolul, aproape pe nimic, sub pretextul îndeplinirii unui acord cu BM şi BIRD şi care, în fapt, a privatizat „PETROM” pentru a ascunde furăciunile clasei politice şi a clientelei de partid din perioada 1990 – 2004 (hoţii peste 7.500 miliarde lei, respectiv 180 milioane euro, pe care „O.M.V.”, profitând de prostia şi lăcomia guvernanţilor, le-a preluat şi le-a ascuns, salvând astfel clasa politică, care i-a rămas astfel datoare) sunt exemple clasice ale modului în care corporaţiile străine, gen „O.M.V.”, lipsite de scrupule când a fost vorba de a-şi realiza scopul, au pus stăpânire pe piaţă şi resursele de ţiţei şi gaze ale României şi modul în care, speculând lăcomia clasei politice, au transformat România într-o veritabilă colonie a corporaţiilor.
Or, când România, prin concesionarea dreptului de exploatare a celei mai vitale resurse, ţiţeiul, a devenit o ţară aflată total la cheremul unei corporaţii, oferindu-i acesteia, deliberat, instrumentul prin care, în orice moment, blocând alimentarea cu carburanţi, poate genera un colaps economic şi politic total, de ce „LUKOIL”, a altă companie ce deţine o cotă semnificativă din piaţa carburanţilor (şi care, se pare, deţine şi un procent de acţiuni semnificativ în compania „O.M.V.”), de ce n-ar proceda la fel, şantajând Guvernul?
Luând ca exemplu modul în care „O.M.V.” a sfidat legea şi instituţiile statului în România, utilizând pentru producţie sau necesar intern, numai gaz din producţia internă, transferând astfel povoara preţului de import către populaţie şi consumatorii industriali, alţii decât „O.M.V.”, fără ca Guvernul şi instituţiile publice din România să aibă curajul să ia poziţie şi să sancţioneze încălcarea legii, de ce „LUKOIL” n-ar proceda la fel ?
Când în România a devenit flagel naţional devalizarea bugetului public prin neplata taxelor aferente achiziţiilor intracomunitare (80% din achiziţiile intracomunitare sunt sustrase de la plata taxelor prin subevaluare la intrarea în ţară, prin substituirea de produse, prin utilizarea de societăţi de tip fantomă) iar Parlamentul, în loc să modifice legislaţia şi să oprească acest flagel, intră în vacanţă sau șomează, transferând atribuţiile către guvernele ce se dovedesc, tot mai clar, a fi doar marionete ale corporaţiilor şi a crimei organizate, ce pun interesul corporaţiilor mai presus de interesul naţional, de ce să nu fi profitat şi „LUKOIL” mizând pe şantaj şi trafic de influenţă având ca obiect corupţii sau coruptibilii din Guvern şi instituţiile statului ce s-au dovedit, în multe cazuri, că sunt protectorii lor?
Făcând recurs la antecedente, respectiv la anii 2000 – 2004, când, în tandem (numai fraierii cred că n-a existat o înţelegere, tip cartel, între „LUKOIL”, „O.M.V.” şi „ROMPETROL” pe piaţa carburanţilor în România, în condiţiile în care preţurile practicate au fost aproape identice, deşi costurile de producţie diferă semnificativ), „LUKOIL”, „ROMPETROL” şi „OMV MINERAL OIL ROMÂNIA” SRL vindeau produse necorespunzătoare calitativ, rezultate din amestecuri de carburanţi cu tot felul de substanţe produse de „VEGA” lui Patriciu şi ca să scape de consecinţe au făcut presiuni asupra Guvernului, materializate prin modificarea legislaţiei, în aşa fel încât faptele comise au devenit nesancționabile (deşi existau analize care demonstrau că produsele erau necorespunzătoare) şi alte situaţii în care „interpretările” originale ale legislaţiei au adus, cu concursul şi „toleranţa” administraţiei, sute de milioane în conturile acestor firme, e greu să înţelegem cine sunt „O.M.V.” şi „LUKOIL” în România şi ce influență au aceste companii asupra economiei şi politicului în România, respectiv ai cui „agenţi” sunt guvernanţii români când iau poziţie în favoarea acestor corporaţii?
Dosarele „ROMPETROL”, „PETROM”, „LUKOIL”, „STEAUA ROMÂNĂ”, „VEGA”, „ASTRA”, „RAFO”, „PETROLSUB” şi altele de acest gen, în care au fost cercetate privatizările dubioase şi prejudiciile aduse bugetului de stat, prin neplata taxelor, de către clasa politică în tandem cu crima organizată şi care s-au soldat doar cu câteva condamnări ridicole, fără recuperarea prejudiciului şi fără modificarea legislaţiei, nu sunt dovada elocventă a eşecului guvernelor şi a administraţiei publice în războiul cu Mafia petrolului din România şi a faptului că aceste corporaţii sunt mai presus de lege în România?
Într-o ţară cu o administraţie coruptă până la cele mai mari nivele, în care, la presiunile corporaţiilor, Guvernul şi Parlamentul modifică orice act normativ (Ex: Codul Fiscal în 2003, prin modificările aduse a exonerat de răspundere „ROMPETROL RAFINARE” „OMV MINERAL OIL ROMÂNIA”, „SHELL ROMÂNIA”, „VEGA”, „STEAUA ROMÂNĂ” etc., pentru comercializarea de carburanţi ce nu îndeplineau condiţiile de calitate; sau, în 2013, prin modificarea, de către Camera Deputaţilor, printr-o procedură absolut halucinantă, a OG 99/2000, prin care se acordă facilităţi discriminatorii „METRO” şi „SELGROS” în raport cu alţi concurenţi pe piaţă), poziţia preşedintelui Traian Băsescu, vis-à-vis de „şantajul” „LUKOIL” la adresa instituţiilor statului (şantaj practicat curent în cei peste 10 ani de când operează în România), care ştie exact ce s-a petrecut şi în cazul privatizării „PETROTEL” şi în cazul privatizării „PETROMIDIA” şi a „PETROM” (al cărei contract deşi a fost promis nu a fost desecretizat încă) cum o putem cataloga decât o refulare a unui om care, ca şi preşedintele Constantinescu, în curând, va constata că a fost „învins de sistem”, un „sistem” care este reprezentat, în fapt, de „cumetria” dintre clasa politică şi crima organizată, unii pentru obţinerea de comisioane şi ceilalţi pentru accesul la resurse şi controlul pieţei economice în România?
De zece ani (şi mai mult dacă adăugăm perioada în care a fost ministru) preşedintele Traian Băsescu este informat, constant, de către S.R.I. şi alte instituţii ale statului despre întreaga activitate infracţională a „LUKOIL” şi O.M.V. în România şi despre poziţia de monopol a acestor operatori strategici. A ştiut exact ce se petrece şi, în primul rând, faptul că, aşa cum a „profeţit” Adrian Năstase, preluarea „PETROM” de către „O.M.V.” a însemnat preluarea economiei şi a politicului în România de către această corporaţie.
De ce n-a luat poziţie? De ce n-a denunţat contractul cu „O.M.V.” ca fiind contractul prin care România şi-a pierdut, în fapt, suveranitatea ? Să nu fi înţeles că cedarea „PETROM” şi, în special, a resurselor petrolifere către „O.M.V.”, acompaniată de privatizarea B.C.R. şi politica Raiffeisen Bank în România, a transformat România într-o provincie vasală unor corporaţii care renasc, pentru a fi exploatate, imperii precum cel Austro-Ungar, în care România are rol doar de furnizor de materii prime, colector de taxe şi piaţa de desfacere?
Cazul „LUKOIL”, dincolo de tupeul reprezentanţilor companiei – care, din punctul meu de vedere, s-a rezumat la o încercare deliberată a vice-preşedintelui „LUKOIL” de a-şi salva angajatul din România, forţând un şantaj la adresa autorităţilor, fără a avea şi acordul conducerii companiei, care, cu siguranţă nu ştia despre şmecheriile angajaţilor din România – constituie totuşi un avertisment major care trebuie să dea de gândit, pentru că a arătat cât de vulnerabilă poate fi România în faţa unei astfel de „ofensive” a corporaţiilor şi, mai ales, cât de „înregimentata” este clasa politică a României în slujba corporaţiilor multinaţionale în detrimentul intereselor naţionale.
Dacă şi celelalte companii din industria petrolului ce operează în România au aplicat, în totalitate, metoda „Patriciu” – care avea pe statele de plată ale companiilor deţinute jumătate din conducerea PNL şi alţi membrii marcanţi ai PSD, PC sau alte partide importante, controlând astfel, întreg Ministerul de Finanţe sau Ministerul Industriilor, unde avea interese directe -, atunci problema eficienţei şantajului „LUKOIL” este mai mult decât gravă, dimensiunile corupţiei şi traficului de influenţa depăşind bariera siguranţei naţionale.
Pe de altă parte, cazul „LUKOIL” va arăta, la final, cât de independentă şi profesionistă este justiţia din România şi efectele generate de exploatarea „fisurilor” din administraţie şi politica românească de către reprezentanţii „LUKOIL”. Dacă şi dosarul „LUKOIL” va avea soarta dosarelor „ROMPETROL”, „VEGA”, „PETROM” din anii 2003 – 2004, „LUKOIL” din anii 2001-2002 şi multe altele care au fost „arhivate” fără soluţii sau cu soluţii favorabile corporaţiilor, răbufnirea preşedintelui Traian Băsescu nu va avea alt ecou decât frustrarea unui politician care nu se poate împăca cu ideea că pentru corporaţii şi crima organizată a devenit un balast, întrucât nu le mai poate sluji interesele. Şi, culmea dezamăgirii, constă în faptul că „sistemul” pe care credea că l-a „îngenuncheat”, se dovedeşte că funcţionează la fel de eficient ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Şi dacă siguranţă energetică a României şi strategia, clamate de premierul Ponta, ţin, de drept şi de fapt, de corporaţiile „LUKOIL” şi „O.M.V.”, vai de viitorul şi siguranţă „garantate” cetăţeanului român, de către politicieni, privind carburanţii şi gazele.
Ec. Pavel Roman
