Nu sunt adeptul aberaţiilor precum a existenţei raselor ariene şi nici a supremaţiei unei naţii faţă de altele, din punct de vedere al intelectului.
Dar, comparând zonele populate de unele naţii precum cele germanice, franceze sau engleze, cu celelalte zone geografice, nepopulate de aceştia, precum Africa, America de Sud, o parte din zona răsăriteană a Europei şi cea mai mare parte din Asia, realitatea te obligă să constaţi că există totuşi diferenţe vizibile între aceştia şi restul lumii.
Europa de Vest, America de Nord, Australia, Noua Zeelandă şi chiar Africa de Sud comparată cu ţările riverane sau cele din restul Africii, sunt exemple care, din păcate, te obligă să constaţi că între nivelul de dezvoltare, de democraţie şi originea etnică, există, totuşi, o legătură de cauzalitate directă de care nu se poate face abstracţie. Nu trebuie să deţii o capacitate intelectual-filozofică excepţională sau de analiză profundă a societăţii care să-ţi permită să constaţi diferenţele.
Este suficient să te familiarizezi cu şi să stăpâneşti, formal, noţiuni de bază precum: conştiinţă, morală, realitatea fizică, libertate şi determinism, necesitate, întâmplare, adevăr, valoare, cauzalitate şi finalitate, cultură, civilizaţie, pentru a percepe mecanismele existenţei şi funcţionarii societăţii şi a face comparaţiile între tipurile de societăţi. Iar dacă democraţia operează cu concepte, cel puţin la nivel teoretic, ce reprezintă voinţa cetăţenilor, generată de liberul arbitru, totalitarismul, pe lângă simulacrele democratice, reprezentate de o voinţă populară influenţată de frică şi manipulare, anihilează tocmai liberul arbitru prin exploatarea şi menţinerea voluntară a ignoranţei, a manipulării religioase, a naţionalismului exacerbat, a extremismului, a fanatismul patriotic – toate dovedindu-se instrumente eficiente şi sigure de influenţare a liberului arbitru.
Şi chiar dacă, aparent, pare o prostie, reiterez faptul că între democraţie, totalitarism şi nivelul intelectual al populaţiei există o legătură de cauzalitate directă, ce determină forma de guvernare. Cu cât nivelul intelectual al societăţii este mai scăzut, liberul arbitru este mai influenţabil, iar probabilitatea instalării şi menţinerii totalitarismului este mai ridicată.
Deliberat sau ca urmare a lăcomiei (tentaţia furtului din bugetul învăţământului şi culturii a fost mai puternică decât conştiinţa), timp de 24 de ani (din 1990 şi până în prezent) România a fost supusă unui proces constant de deculturalizare şi idiotizare, prin îngrădirea accesului la învăţământ, cultură şi informaţii reale, sub toate formele (reducerea procentului din PIB alocat învăţământului şi culturii, manelizarea care a fost impusă ca o formă autentică de cultură, transformarea mass-media într-un instrument de manipulare şi propagandă, fără a crea reguli morale, minciună prezentată consecvent prin mass-media ca fiind adevăr etc.).
Şi cum e uşor să manipulezi ignorantul şi incultul, încet, încet, ca o consecinţă logică, au apărut şi s-au redezvoltat germenii totalitarismului, care, precum un rău ce inundă după ploi torenţiale, au început să reacapareze societatea. Şi, exact după metoda Constantin Cel Mare – un individ inteligent şi inspirat, ce a înţeles că decât să se opună creştinismului, preluându-l şi promovându-l ca religie are infinit mai multe avantaje, în primul rând prin posibilitatea manipulării maselor şi supunerea lor fără a utiliza forţa militară -, păstrând formal, teoretic şi demagogic, toate mecanismele democraţiei (votul popular, instituţiile statului de drept), speculând ignoranţa şi lipsa de cultură, exploatând patriotismul şi naţionalismul, subordonând religia, credulitatea cetăţeanului (izvorâtă tot din ignoranţă), cei ce şi-au dorit şi au obţinut puterea au construit cu migală, dar sigur, în spatele aparenţelor democratice, un sistem totalitar extrem de eficient, ce funcţionează aproape perfect atunci când este vorba de „influenţarea” liberului arbitru.
Pentru a constata existența democraţiei nu este suficient să constatăm că este asigurată posibilitatea exercitării dreptului de a impune voinţa – care reprezintă doar cauza -, ci şi impunerea efectivă a voinţei populare (pentru că doar exercitarea, la cât se rezumă în prezent, nu este suficient), ce reprezintă efectul. Iar când efectul nu reprezintă impunerea voinţei, evident că scopul nu este atins şi nu putem vorbi de democraţie.
Ori, când în numele democraţiei, mai precis a reprezentării a aşa zisei voinţe populare – în, fapt ignorând şi ocolind voinţa populară -, puterea în România, a fost preluată şi este exercitată de indivizi precum Dan Voiculescu, Gabriel Oprea şi toată şleahta de profitori aciuită în jurul acestora, pe care nimeni nu i-a împuternicit şi care s-au strecurat la putere, prin metode imorale, ocolind tocmai condiţia de bază a existenţei democraţiei, voinţa populară, nu e absurd şi ilogic să vorbim de democraţie şi legitimitate a exercitării puterii de către aceştia? Despre ce legitimitate democratică a exercitării puterii putem vorbi când partide politice precum U.N.P.R. şi P.C., împreună, dacă s-ar prezenta în faţa „voinţei populare” n-ar obţine nici 2% din încredere?
Or, când „voinţa populară” este exercitată de un procent de sub 2% (în unele sondaje chiar sub 1%) din populaţie şi este reprezentată de indivizi, strecuraţi la putere fără voinţă populară, precum Gabriel Oprea – al cărui CV îi eclipsează şi pe Eminescu şi pe Iorga şi pe Călinescu şi toată intelectualitatea românească la un loc, arătând cum, politic, poţi deveni dintr-un cadru militar anonim şi o mediocritate intelectuală, un „geniu” al finanţelor şi un „erudit”, dacă luăm în considerare numărul de titluri şi doctorate deţinute -, sau de „afacerişti” precum Dan Voiculescu – care şi-a însuşit, conform sentinţei instanţelor de judecată, prin trafic de influenţă, averea publică (cazul I.C.A.) sau cumpără energie ieftină de la popor şi o revinde scump aceluiaşi popor şi, pentru a-şi „proteja” afacerile şi-a construit un imperiu media unde manipularea a ajuns la paroxism, împunându-ne, aproape cu forţa, soluţii imorale, ca fiind corecte -, despre ce democraţie vorbim?
Când prin mijloace machiavelice, voinţa populară, respectiv mandatul dat P.N.L., a fost batjocorită şi desconsiderată, locul P.N.L. fiind preluat de U.N.P.R. şi P.C. (pentru că U.D.M.R. este doar „recompensat” cu posturi pentru sprijin parlamentar nu şi cu drept de decizie), în ce termeni logici mai putem vorbi de existenţa democraţiei în România ? Şi acest fapt, respectiv „driblarea” voinţei electoratului, respectiv „strecurarea” „pe uşa din dos” şi instalarea la putere a unor impostori sadea precum Oprea sau Voiculescu, care, deşi nu au în „spate” voinţa electorală, deţin aproape toată puterea în România, prin şantajul exercitat asupra P.S.D., speculând lăcomia şi dorinţa de a rămâne la putere a adevăraţilor reprezentanţi a-i voinţei populare, nu este un argument suficient pentru a constata că, în România, doar formal există democraţie şi, în realitate, avem de-a face cu o guvernare de tip totalitaristă, în care se păstrează doar aparenţele democraţiei ?
Când te-ai „strecurat” la putere fără voinţă populară, oricâte variante „justificative” ai prezenta, nu poţi evita eticheta şi adevărul că eşti „impostor”. Şi când te afli în această postură, este evident că eşti şi conştient că ai substituit adevăratul reprezentant al voinţei populare şi, indiferent de metode, faci orice ca să rămâi, mai puţin acceptarea adevărului şi cedarea locului celui care l-a meritat. În aceste condiţii, evident că impostorul (indiferent de domeniu: politic, literar, muzică, arte, profesie etc.) nu suportă în preajma sa valorile reale şi nu caută să se înconjoare de valori autentice, pentru că astfel îşi subminează poziţia obţinută prin impostură. Astfel, aşa cum corect şi logic constata Marius Ghilezan în cartea sa „Impostura…”, impostura „naşte o lume a subumanului, a dedublării, a minciunii, a schimonosirii, …”, caz în care, printr-o analogie simplă şi logica, avem prostul „noroc” de a trăi într-o lume a subumanului, a dedublării, a minciunii şi a schimonosirii adevărului, fiind contemporani cu sutele de impostori cocoţaţi la putere, precum cei din grupările de trubaduri politici reprezentate de U.N.P.R. sau P.C.
Pe de altă parte, instituţiile, componente esenţiale ale democraţiei, ce reprezintă instrumentele exercitării concrete şi reale ale puterii, definite ca fiind „seturi de reguli care structurează interacțiunile sociale în moduri particulare”, ar trebui să derive tot din voinţa populară şi să aibă ca scop materializarea voinţei populare.
Or, când voinţa populară este înlocuită prin impostură (cetăţenii trimişi de popor în Parlament să voteze legi sunt substituiţi de demnitarii din Guvern şi funcţionarii din ministere, care în ultimii ani, la comanda Mafiei, s-au substituit Parlamentului şi elaborează şi modifică toată legislaţia României) şi instituţiile democratice sunt preluate şi conduse tot de către impostori (că doar n-ar numi impostorii ajunşi la putere, valori din tabăra celor ce de drept trebuiau să deţină puterea), credeţi că aceştia vor urmări satisfacerea voinţei populare şi nu propriile lor interese?
Că doar n-o fi atât de naiv „generalul” Oprea, să promoveze indivizi care să-i cotrobăie prin trecut şi să ceară informaţii despre cine şi cum a redactat lucrările sale de doctorat, despre colegii şi profesorii cu care a dat examenele la masterate şi doctorat, despre tranzacţiile sale imobiliare şi despre nivelul său cultural. Şi nici Voiculescu nu cred că este „curios” să promoveze profesionişti integri în instituţiile statului, care pot fi curioşi de alte afaceri, gen I.C.A. sau comerţ cu energie achiziţionată de la stat, sub preţul de producţie. Astfel, pe principiul ca impostura generează şi întreţine impostura şi instituţiile statului, cu mici excepţii, din păcate, sunt conduse, ca şi Guvernul, de către impostori, impuşi de Oprea, Voiculescu şi alte figuri de acest gen ce au făcut din ocolirea voinţei politice şi strecurarea permanentă la putere, o artă şi care se comportă ca vasali credincioşi celor ce i-au propulsat unde sunt.
Tot logic, impostorii strecuraţi la putere, non-valori autentice, dat fiind „vagoanele” de compromisuri cu care operează permanent şi machiavelismul utilizat pentru a se menţine la putere, au şi un cazier moral foarte încărcat, ce-i fac extrem de vulnerabili în fata instituţiilor ce gestionează, analizează şi filtrează informaţii şi care le cunosc valoarea şi competenţa. Analizată prin prisma efectelor, vulnerabilitatea impostorilor ce deţin puterea în România, oricine poate constata că aceasta are consecinţe infinit mai grave şi mai devastatoare asupra democraţiei decât impostura, pentru că, şantajabili fiind, impostorii satisfac toate solicitările celor care deţin controlul informaţiilor, contribuind, cu bună credinţă (sau aiurea), la crearea unui pol centralizat, discret şi neoficial de mega putere, incontrolabil, extrem de periculos pentru democraţie, care, tăcut şi fără prea multă publicitate, s-a extins ca o plasă uriaşă de păianjen deasupra întregii ţări.
Diversificându-şi şi adaptându-şi metodele şi tehnicile la condiţiile existente, profitând de vulnerabilitatea clasei politice, care păcătuieşte prin prea multă lăcomie, unele din serviciile de informaţii ale României, cu paşi mărunţi dar siguri, speculând buna său relativ buna credinţă, s-au repoziţionat în societate, controlând aproape tot ceea ce controla fosta Securitate în regimul totalitar comunist. Vulnerabilităţile demnitarilor, precum Iliescu (morţii din revoluţie, trecutul său de demnitar comunist şi alte „pete” din îndelunga sa activitate de activist), Constantinescu (dosarul „Ţigareta” şi afacerile apropiaţilor, ale clientelei politice şi ale fiului său), Petre Roman (vulnerabil prin originea şi tatăl său), Băsescu (afacerea „Petromin”, afacerile lui Mircea Băsescu, terenul de la „Nana”, sau cele de la Primăria Bucureşti), Tăriceanu (Hotărârea de Guvern cu importul de autoturisme şi alte decizii dubioase luate ca prim-ministru în favoarea clientelei politice), Radu Vasile, Victor Ponta (afacerile din Valea Jiului, Ordonanţa A.S.F. sau cazul”Duicu”) au fost speculate şi exploatate de serviciile de informaţii care n-au făcut nimic să le contracareze, din contră, au asistat pasivi, monitorizându-le, transformându-le astfel în capcane sigure.
Era evident că un individ compromis putea fi uşor manipulat, iar dacă nu se conforma solicitărilor, putea fi uşor eliminat din angrenaj, existând oricând o alternativă „dispusă” să preia puterea şi să satisfacă solicitările serviciilor de informaţii. Şi cine mai poate crede că în România, după ce impostura a devenit „dinastie”, mai există vreun demnitar fără angajament (scris sau nescris) la serviciile de informaţii sau vreo instituţie publică care să nu aibă în structurile de conducere indivizi ce redactează săptămânal rapoarte, este un naiv „binecuvântat” de Dumnezeu, pe principiul „ferice de cei săraci cu duhul…”.
Marea mizerie morală, când este vorba de serviciile de informaţii, constă în faptul că, în cazul lor, arta diversiunii, stăpânită la perfecţie şi mecanismele de care dispun pentru a o materializa, pot transforma dilema în lema şi neadevărul în adevăr. Poate mulţi se simt în siguranţă şi protejaţi (în cele mai multe cazuri aşa chiar fiind) când ştiu că serviciile de informaţii, ca şi divinitatea, sunt în tot şi în toate, în România, convinşi fiind (în general corect) de buna credinţă a acestora. Se poate să fie şi aşa, însă pe mine, la experienţa pe care o am, mă ia cu fiori însă când ştiu că nici serviciile nu mai ştiu numărul celor care se calcă pe picioare să depună rapoarte şi că toate instituţiile statului, de la cele de cercetare penală şi până la Justiţie, Sănătate, Învăţământ, Cercetare, sunt controlate de serviciile de informaţii, prin indivizi al căror pedigree moral, din păcate, în unele cazuri, l-ar speria şi pe dracu.
Şi nu m-ar deranja nici numărul lor (cu excepţia costurilor uriaşe, inoportune, pe care trebuie să le suportăm pentru întreţinerea lor), nici activitatea pe care o desfăşoară (aparent de bună credinţă), nici rapoartele şi nici „eficiența” activităţii, dacă aş şti că în spatele „acoperiţilor” sunt oameni de valoare demonstrată, care ştiu să gestioneze şi să filtreze pozitiv informaţiile colectate. Când însă „recrutaţii” sunt, în cea mai mare parte, vulnerabili şi şantajabili şi când ştiu că aceştia, pentru a-şi crea avantaje şi privilegii, îşi vând prietenii, rudele sau apropiaţii, inventând fapte inexistente (gen Dan Voiculescu), minciuna, plagiatul şi impostura fiind atributele ce le asigura statutul profesional, iar informaţiile furnizate de aceştia rămân ne filtrate şi sunt utilizate ca atare, având „greutatea” unui postulat, chiar că mă ia cu transpiraţii reci, gândindu-mă la efecte.
Dacă mai adăugăm faptul că mulţi dintre impostorii „acoperiţi” (când pui prostul fără caracter, promovat prin fals şi trafic de influenţă, cum sunt promovaţi majoritatea clienţilor politici, să facă rapoarte, nenorocirile şi catastrofele sunt garantate) şi mulţi dintre slujbaşii serviciilor de informaţii sunt certaţi definitiv şi irevocabil cu morala, iar conştiinţa le trece doar prin filtrul stomacului şi n-au, în mod sigur nici contracte şi nici asigurări de malpraxis cu administratorii din „parohia” Arhanghelului Gavril, fără a face abstracţie şi de faptul că gena (chiar şi a mea) nu are nimic din „garanţia” şi „prototipul” celor de tip „arian” , germanic sau saxonic, sau alte naţii unde democraţia are la baza conştiinţa publică, mă îndoiesc că tot cea ce emană dinspre servicii poartă „ștampila” bunei credinţe, chiar dacă din „pădurea” lor numărul „uscăturilor” e mai redus.
Nu ne stă în caracter, prin definiţie şi conformaţie spirituală, dacă avem ocazia să fim oportunişti, să o ratăm… Ispita, ca mijloc de probă al conştiinţei, pentru neamul nostru „altoit” cu gene slave, turce, avare, latine şi mulţi alţi „turişti” care ne-au dat foc la case şi ne-au lăsat moştenitori nedoriţi şi sechele uriaşe în privinţa caracterului, trece peste nivelul la care am fost programaţi s-a suportăm.
De asemenea, cum adevărul, vorba lui Pilat, este relativ, iar la noi infinit mai relativ decât în lumea occidentală, în conştiinţa românului, este stupid să te miri de ce naiba nu te-ai implica când ţi se oferă ocazia ! Şi o spun din experienţă, ca fost „client” al serviciului condus de colonelul Goron Nicolae, „obiectul” a kilometri de rapoarte întocmite, la comandă, de subalternii săi. Lecturându-mi „dosarul” pregătit cu minuţiozitate de subalternii colonelului Goron, coroborat cu campania diversionistă ce l-a acompaniat, mă simt mai mult decât îndreptăţit să declar că între buna credinţă şi acţiune deliberată de distrugere morală a unor persoane, în funcţie de interese, în cazul serviciilor de informaţii, în unele cazuri, nu prea există separări de ordin moral şi nici limite sau scrupule, iar transformarea dilemei în lemă un procedeu devenit regulă de bază.
Dacă e „ordin”, albul devine negru şi invers, indiferent de consecinţe. Mai grav este însă că pentru o parte din ofiţerii de informaţii – în general cei înregimentaţi politic, care-şi schimbă „doctrina” în funcţie de stăpânii politici şi care au înlocuit caracterul cu „scutul” protecţiei oferite de statut, cetăţeanul nu este decât un număr de inventar, precum la Auschwitz, ei fiind convinşi că prioritar este servirea „stăpânului” şi nu a cetăţeanului. Iar când mai ating şi ei, întâmplător, având ghinion (generat de banalul viciu: lăcomia) sfântul pământ, precum generalul Soare sau colonelul Paltanea, constaţi că (de)formarea umană nu are limite şi că, nici pe departe, serviciile nu sunt un cuib al inocenţei şi reperului moral.
Nu cu mult timp în urmă, un „cetăţean” de bună credinţă, citindu-mi articolele publicate şi văzând, probabil, ca în multe cazuri am luat-o pe lângă „potecă”, mi-a permis să lecturez câteva rapoarte întocmite de două servicii importante de informaţii, despre necesitatea şi oportunitatea desfiinţării Gărzii Financiare (în care, conform propriei păreri, peste 80% la sută era fictivitate sau presupuneri nefondate, concepute de discipoli clar ai lui Ion Creangă) şi să trag unele concluzii. Nu bag mâna în foc că rapoartele erau reale (deşi nu văd cine ar fi pierdut atât timp pentru o farsă), dar, în urma lecturii, am ajuns la concluzia că e cazul să demisionez din categoria celor dotaţi cu inteligenţa şi să mă înscriu în categoria ignoranţilor şi a naivilor uşor de manipulat, pentru că e mult prea tardiv să pot descifra complexitatea şi perfecţiunea la care a ajuns conceptul de măsuri active, al căror subiect devenise instituţia Gărzii Financiare, pre-condamnată, după modelul tribunalele Inchiziţiei din cea mai lugubră perioadă a istoriei medievale.
Abia după ce am studiat rapoartele am înţeles ce a determinat lipsa de reacţie a autorităţilor (Preşedinţie, Guvern, Parlament) la solicitările serviciilor de informaţii şi faptul că, cel puţin în privinţa desfiinţării Gărzii Financiare, interesele serviciilor de informaţii cu cele ale Crimei Organizate (reprezentată prin „demnitarii” promovaţi în Guvern) coincideau perfect. Nici unii nici alţii, din motive diferite doar în aparenţă, nu mai doreau ca această instituţie să mai existe.
Printre alte obiective – deşi n-au competențe în domeniu -, unul din scopurile urmărite de serviciile de informaţii, sub justificarea ineficientei activităţii antifraudă fiscală, a fost şi este înregimentarea şi subordonarea totală a controlului fiscal din România. Motivul real ? Accesul direct la documentele şi datele aflate în evidenţele financiare ale societăţilor private, pentru a putea controla domeniul, nu atât în ceea ce priveşte frauda fiscală cât, mai ales, în ceea ce priveşte accesul la capital (!?).
Neputând „înregimenta” Garda Financiară şi neputând „implementa” suficient personal „acoperit” care să transforme instituţia într-o anexă a sistemului şi să centralizeze informaţiile dorite, profitând de vulnerabilitatea preşedintelui României, a primului-ministru, a ministrului de finanţe şi şefului A.N.A.F., serviciile de informaţii au pregătit terenul, punând în practică mecanismul diversionist, prin prezentarea şi vehicularea unor informaţii nereale, în baza cărora au făcut presiuni şi au obţinut desfiinţarea instituţiei Gărzii şi înlocuirea ei cu una creată după planuri prestabilite, care să funcţioneze ca o parte a sistemului. Şi, în tandem cu clasa politică – direct interesată de problema controlului fiscal şi a protecţiei ce putea fi asigurată prin deţinerea controlului acestor instituţii -, prin informaţiile puse la dispoziţia A.N.A.F. (în cele mai multe cazuri conţinând neadevăruri sau presupuneri), serviciile de informaţii, mimând buna credinţă, au participat, direct sau indirect, la epurarea incomozilor din cadrul A.N.A.F. N-au cerut epurări în Vămi (unde numărul corupţilor depistaţi, raportat la numărul de personal, era de câteva zeci de ori mai mare decât la Gardă Financiară); n-au cerut epurări în M.A.I.; n-au cerut epurări în A.N.A.F. (direcţiile de control sunt mai corupte decât Garda Financiară); n-au cerut epurări în O.P.C., n-au cerut epurări în Garda de Mediu, ci au premeditat şi cerut doar desfiinţarea Gărzii Financiare, pentru că nu o puteau controla şi nu puteau face să le parvină toate informaţiile la care aceasta avea acces. Iar mulţi dintre profesionişti, chiar dacă erau integri şi dedicaţi profesiei, au devenit victime colaterale, prevăzute în plan, considerându-se efectul mai important decât pierderile.
Nu ştiu dacă e bine sau nu faptul că structura noii instituţii, denumită pompos Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, conform unor informaţii neoficiale (dar de bună credinţă), are în componenţă peste 140 de „acoperiţi” şi nici dacă (din păcate fără nicio bază legală) detaşarea, oficială, fără niciun concurs, pe post de funcţionari publici (deşi nu fac parte din această categorie) a câtorva zeci de ofiţeri din cadrul serviciilor de informaţii a fost şi este o soluţie corectă sau oportună. Dilema constă în faptul că deţii în corpul de rezervă al funcţionarilor publici sute de specialişti dar preferi să-i substitui, detaşând, în locul lor, ofiţeri fără experienţă economică. Oricum ai analiza fenomenul, fără să faci abstracţie de rezultatele concrete înregistrate până în prezent, adevărul, că totul este o amestecătură cârpită şi ineficientă, nu poate fi ignorat. Nici un război nu poate fi câştigat doar cu „generali” şi „recruţi”, neinstruiţi, fără soldaţi profesionişti, iar D.G.A.F., aşa cum arată în prezent, este constituită doar din „generali” şi „recruţi”. Nu cred că s-a dorit aşa, dar rezultatul cred că spune totul despre cine, de ce şi pentru ce a premeditat desfiinţarea Gărzii Financiare şi înfiinţarea D.G.A.F. şi faptul că şi de această dată, ca în majoritatea cazurilor, Crima Organizată şi nu serviciile a fost cea care a decis. Şi cine a câştigat, este evident!
Plecând greşit din start – exceptând faptul că ai încălcat Constituţia şi legislaţia fiscală -, substituirea, ca activitate, a structurilor fiscale legale (A.N.A.F.), cu o structură proiectată de ageamii, lipsiţi de capacitate de expertiză, formată din militari fără experienţă şi „recruţi” racolaţi pe principii de obedienta, subordonare sau apartenenta politică şi servilism, este evident că n-aveai nicio şansă să devii eficient sau să contezi în războiul cu frauda fiscală. E ca şi cum ai vrea să construieşti un monopost de formula 1, cu studenţi (fie ei şi cei mai buni), fără să ştii măcar cum arată şi să ai performanţele celor de la Ferrari, Mercedes sau Toyota ! O a doua „epurare”, ce se pregăteşte în prezent – victimele fiind foştii angajaţi de la Garda Financiară care, neintegrându-se în sistemul”piramidal” au devenit indizerabili -, va arăta adevărata imagine a acestei instituţii: eficiența cooperării dintre „acoperiţi”, vameşi instruiţi în colectări „piramidale”, detaşaţi „militari” şi „recruţi” politici sau financiar. Ce va face această armată „incașă” în fața „conchistadorilor” Mafiei arabe, Kurde, Chineze, Italiene şi a Crimei Organizate autohtone, înarmată fiscal cu experţii cei mai buni din România şi asistaţi de cele mai bune case de avocatură?
Trezoreriile statului şi numărul celor condamnaţi sunt şi vor fi adevăratul indicator ce va arăta oportunitatea înfiinţării şi eficiența acestei instituţii. Să iei morcovii de pe tarabă unui naiv, ce nu ştia că n-are voie să vândă fără documente, nu-i o bravură, cum nu-i o bravură nici să-i suspenzi afacerea unui „buticar” care dă faliment dacă utilizează casa de marcat. Să blochezi însă hemoragia bugetară, care asfixiază România, în cazul producţiei şi comerţului cu cereale, legume-fructe, carne şi produse din carne, zahăr, produse electronice, achiziţii din China, activităţi care generează fraude de miliarde de euro lunar, este testul pe care nu-l poţi trece cu „recruţi”, militari, „amatori” şi cu „acoperiţi”. E o glumă şi o prostie să crezi că poţi renunţa la experienţa a douăzeci de ani de practică şi s-o poţi înlocui doar cu intenţii. O glumă, pe care n-a făcut-o nimeni în societăţile moderne şi prin care serviciile de informaţii, Ponta, Chiţoiu şi Diaconu n-au făcut altceva decât să-şi bată joc de contribuabilul român, de viitorul României şi să oficializeze şi să legalizeze evaziunea fiscală ca activitate principală în România. Mai urmează să-i atribuie cod CAEN.
Însă, în această „ecuaţie” greu inteligibilă a înfiinţării noii structuri antifraudă, s-a mai făcut abstracţie de ceva important: de meteahna „genetică” ce ne caracterizează, respectiv „re-re-re…inventarea roţii”, ce a devenit o practică normală, meteahna acompaniată de invidia şi desconsiderarea semenului care în loc să reinventeze roata, o modernizează. Ascunse în spatele puterii şi protecţiei oferite de funcţiile deţinute, mecanismele impenetrabile ce le fac netransparente şi o legislaţie interpretabilă, permit – prin prisma faptului că dilema, aranjată şi cosmetizată de mecanismul de diversiune, oricând poate deveni lema -, o abordare subiectivă şi un tratament discriminatoriu a ofiţerului de informaţii atunci când subiectul este cetăţeanul ce nu face parte din categoria funcţionarilor.
Acest angrenaj creat în afara regulilor societăţii, din păcate, în foarte multe cazuri, naşte şi dezvoltă monştri umani, ale căror caractere, modelate de reguli şi principii anti-morale şi implicit anti-umane, generează diferenţe sociale, efect al impunerii unor criterii arbitrare, rezultând un model de societate idioată în care astfel de specimene se integrează perfect. Şi ce dacă regresăm ca naţie, stagnam şi ne pierdem identitatea morală, culturală sau statală ? Dacă suntem „controlabili”, modelaţi după limitele celor ce deţin puterea, precum iobagii pe moşiile din epoca feudală, pentru „dirijori” e perfect!
S-a ajuns până acolo încât adevărul şi capacitatea de a-l înţelege, respectiv inteligenta generată de morală sănătoasă, cu toate efectele ei, devine un balast ce te poate transforma în paria în România. Frica de a spune adevărul, determinată de consecinţele anticipabile, a devenit şi a fost impusă ca o metodă firească de autoconservare, un instrument pe care impostorii îl speculează la maxim şi l-au perfecţionat până într-acolo încât au creat o lume paralelă cu cea reală, invizibilă, dar puternic perceptibilă, cu reguli clare, precise, nescrise (mai eficiente decât legile), singura care funcţionează aproape fără cusur. Realul în România nu-i cel ce pare, nu-i cel afişat, nu-i cel prezentat, ci cel din spatele lui Gabriel Oprea, Dan Voiculescu (şi a celor care fac parte din sistemul controlat de aceştia); întâlnirilor dintre magistraţi şi lumea interlopă, înainte de pronunţarea verdictelor; relaţiilor dintre lumea interlopă cu poliţiştii şi procurorii; relaţiilor dintre traficanţii de influenţă (mai mulţi pe km/pătrat decât îşi poate imagina cineva); relaţiilor dintre profesori şi părinţii bine situaţi financiar; relaţiile dintre masteranzii analfabeţi cu profesorii lipsiţi de morală; relaţiilor dintre doctoranzi cu conducătorii de doctorat dispuşi la compromisuri; relaţiile dintre oamenii politici şi infractorii fără scrupule care gravitează în jurul lor; relaţii dintre „angajaţii”( vorba lui Băsescu) trusturilor de presă cu patronii lor, în două cuvinte, totul rezumându-se la „sistemul relaţional”, complet imoral, cel care defineşte România reală. Dincolo de această realitate nu-i decât spoială, decoruri de carton şi aparenţe menite să prostească şi să bezmeticească ignorantul care crede în ceea ce i se arata şi este convins că trăieşte în realitate.
Aceasta mocirlă imorală, pseudodemocratică, pentru serviciile de informaţii şi clasa politică actuală – al căror existenţă simbiotică, a devenit precum a siamezilor -, constituie un element natural, ca şi noroiul pentru elefanţi, rinoceri sau porci. Contrar declaraţiilor, lupta împotriva fraudei fiscale nu constituie un obiectiv, cum ar fi logic, ci doar un pretext, care, ca şi în cazul războiului când intră în vigoare legea marţială, oferă prilejul perfect de a obţine controlul total, atât asupra instituţiile statului cât şi asupra sectorului economic, ce deschide drumul spre acapararea totală a puterii şi controlul societăţii civile, prefigurându-se ca anticamera totalitarismului. Nimeni nu doreşte, cu adevărat, reducerea sau stârpirea evaziunii fiscale, ci doar controlul acesteia, respectiv crearea unui centru de comandă unic care să subordoneze toate mecanismele şi angrenajele acestei uriaşe caracatiţe de colectare a banilor de la populaţie şi de sustragere de la bugetul public.
Toată clasa politică în România, începând de la consilierii locali, judeţeni, parlamentari, demnitari, şefi de instituţii, cei care administrează, în fapt, România, prin participare directă (gestionarea banului public) sau indirectă (protecţia asigurată celor care comit fraude fiscale) fac parte dintr-un uriaş sistem şi angrenaj, care întreţine şi controlează întreg mecanismul fraudelor fiscale din România. Iar cine nu se integrează în acest sistem, precum Garda Financiară, este forţat să dispară, iar membrii ei să devină „paria” publică. O lecţie pentru cine mai crede că ceea ce se vede este real şi că în România există democraţie reală. Dacă ai curajul să-ţi faci datoria, să crezi în adevăr şi în justiţie, ori eşti ignorant – naiv şi fericit pentru că eşti „sărac cu duhul”, ori, în cel mai scurt timp, graţie unui sistem ce doar în materie de perfecţionare a mecanismelor de represiune n-a reinventat roata, vei fi cu siguranţă ori executat public, ori victimă „colaterală”(directă), ori un paria, într-o societate alergică, prin definiţie, la adevăr, justiţie şi democraţie.
Ec. Pavel Roman
