De câteva zile, la mine în casă nu mai e linişte, din mai multe motive. Primul ar fi că s-a spart ţeava de la chiuveta de la baie şi stau cu grijă să nu plesnească, mai rău mai ales că robinetul e înţepenit. A doilea ar fi că am luat una bucată răceală şi mă doare capul de parcă aş fi băut trei zile numai vin prost şi al treilea motiv e că mă cert cu fi-miu, Dinu, care e „Suporter SteauaLa Maxim” pe tema Mirel Rădoi. El zice că Mirel a făcut rău că a plecat de la Steaua, tocmai acum când era mai multă nevoie de el, şi că fără Mirel Steaua e ca un câine fără colţi, eu clănţăn printre dinţi că Rădoi a făcut foarte bine ce a făcut.
Şi ca să pun bazele unei discuţii cu mărar, piper, sare şi mirodenii, am să mărturisesc cu mâna pe robinetul ăla, de care mi-e frică de mor să nu se rupă, că nu mă pricep la fotbal nici cât se pricepe o babă din localitatea Ştekerul Mare, judeţul Sibiu, la fizica moleculară. În general, când e fotbal la televizor, schimb programul şi de uitat nu mă uit decât la emisiunile care dau golurile în reluare. Gestul lui Mirel Rădoi mi se pare cu mult mai important şi mai plin de miez decât toate golăniile mediatizate despre fotbalişti luate la un loc. Rădoi pleacă la echipa lui Olăroiu, Al Hilal, adică exact la omul care i-a împrumutat bani lui Gigi Becali când acesta avea nevoie de cash, ca petunia de apă. Transferul s-a făcut discret şi fără prea multă vâlvă, iar suma primită de la ciuhabi rezolvă multe lucruri. În primul rând, mai alimentează cu carburant maşina de fotbal din Ghencea, după aia (nu neapărat în ordine), aduce puţină lumină pe faţa întunecată a lui Gigi şi lasă celor de la Steaua posibilitatea să demonstreze că prin vine le curge sânge roşu, nu zeamă de castraveţi muraţi lăsaţi al scurs.
Mirel Rădoi pleacă într-o ţară unde se trăieşte greu. E extrem de dificil să joci fotbal pe un stadion unde în miezul zilei poţi să faci ouă ochiuri la centrul terenului, fără foc, doar cu o bucată de tablă, şi cu ajutorul măriei sale, zeul Ra, care dă 50 de grade la umbră. E nasol să stai într-o ţară unde nevasta, cochetă de altfel, e obligată să umble încotoşmănată, ziua în amiaza mare, de să nu i se vadă nici nasul, şi unde o bere e mai rară decât o muscă în Antarctica. Asta ca să nu mai vorbim de ţuică. Mirel s-a sacrificat din dragoste de club şi din respect faţă de naşul său, Gigi. Şi-a sacrificat cariera de fotbalist, a renunţat, vrând-nevrând, la echipa naţională şi a trecut pe tuşa marii performanţe, pentru a aduce nişte bani extrem de necesari clubului şi naşului său.
Putea să mai aştepte puţin şi să semneze cu un club de marcă din Europa. Putea să acceadă la marea performanţă şi marea mediatizare. A renunţat la tot pentru a ajuta pe cei care aveau nevoie de ajutorul lui. Sigur, banii pe care îi va lua de la arabi nu sunt de neglijat, dar uneori îi dai în mă-sa de bani, când e vorba de numele şi renumele tău, dar mai ales de carieră. Gigi Becali, dacă ar avea puţină imaginaţie, i-ar face o statuie lui Rădoi în curtea Stelei, sau ar numi una dintre peluze „peluza Mirel Rădoi” în cinstea lui (Se poartă. Uite, de exemplu, stadionul din Constanţa poartă numele lui Hagi, deşi acesta se simte foarte bine şi nu dă semne că ar avea de gând să antreneze vreo echipă sponsorizată de sfântul Petru) Gestul lui Mirel ar trebui să ne pună pe gânduri. Şi pe noi, şi pe fotbaliştii care nu îşi mai încap în pielea maşinilor de fiţe şi figuri. E un gest care face cât jumătate din palmaresul echipei Steaua şi nu degeaba Rădoi este considerat emblema generaţiei sale.
Na, că astăzi Gică Contra a fost un pic Gică Pro, dar e bine ca, din când în când, să mai tragem de urechi din pălăria magicianului şi iepurele de bine. Cu toate astea, şi astăzi Gică Contra vă urează să aveţi omletă din ouă de licurici şi bocanci cu volantă.
