Am trăit din plin anii -90. Am scris în primul număr, al ziarului Libertatea (şi în multe altele), am scris în revista Golanul, chiar un editorial, intitulat „Munchausen î90” (adică Iliescu), am strigat şi am fugit.
Locuiam chiar la Universitate, de fapt, părinţii mei mă aduseseră de la maternitate, acolo, în casa lor. Eram al locului, când s-au întâmplat toate şi aveam 35 de ani. Din aceste motive am priceput mai bine de unde se trăgea şi de ce. Când au venit minerii am înţeles cum au reuşit ei să ajungă în nişte punctecheie, sau, mai bine spus cine i-a condus acolo.
Mă tot gândesc dacă, atunci, când eu, alături de sute de mii de oameni, băteam cu pumnii în ferestrele democraţiei, greşeam. Pentru că, poate, era mai bine să mă duc la Bancorex, mă rog, Banca Română de Comerţ Exterior, să cer împrumut. Aş fi fost chiar printre primii, cum am fost la ziarul „Libertatea”, sau la „Golanul”. Eu nu m-am gândit.
Atunci, la începutul anilor -90 se vorbea mult despre Ion Iliescu. Dânsul a fost identificat cu multe rele. A făcut direct nişte gesturi criminale. Din respect pentru trecerea timpului, nu le enumăr, pentru că cei care au fost, la o vârstă matură atunci le ştiu. Şi cei care sunt pasionaţi în legătură cu o istorie, pătată de sânge, le ştiu.
M-am gândit că Ion Iliescu a muncit şi el pentru România, cum a crezut, sau cum i s-a ordonat. M-am mai gândit că tragem a pagubă să tot dezgropăm mumii, când noi nu reuşim să stabilim programa şcolară pentru clasa întâi , sau să dăm medicamente compensate.
Se întâmplă fapte mult mai grave, decât Ion Iliescu. Pe vremea lui fugeam de împuşcături şi de mineri. Eu, fiind al locului, ştiam chiar unde să mă ascund şi, apoi, să scriu. Dar, acum, cu FMI, nu mai ştiu, cu toate că se întâmplă într-un cadru civilizat, pe cale să ne ruineze. Aş vrea, în final, să mă exprim la adresa domnului Ion Iliescu cu cele mai urâte cuvinte care există în limba română.
Silvia şi Dumitru, părinţii mei, m-au învăţat să nu le folosesc. Le gândesc şi le simt.
Horia Tabacu
